Un peisaj politic românesc îngheţat şi confuz

Probabil că niciodată până acum, oricum cel puţin din anul 2000 încoace, nu am avut un peisaj politic atât de confuz precum cel de acum. E foarte greu de spus, formal, cine e la putere şi cine e în opoziţie. Chiar noţiunea de putere, în sine, a devenit neclară. Sunt destule voci care afirmă că în fapt puterea reală se află în zona justiţiei, în special la DNA. Iar unii se grăbesc să adauge pe listă şi serviciile secrete. Discuţia este complicată. Pentru că e limpede că nivelul corupţiei continuă să rămână ridicat în ciuda faptului că o mulţime de politicieni, unii extrem de proeminenţi care făceau şi desfăceau jocurile în culisele puterii, s-au trezit anchetaţi şi arestaţi. Iar faptul că Justiţia a ieşit în mod evident de sub control politic nu poate decât fi salutat.

Însă nu putem să nu vedem şi faptul că, aşa cum se întâmplă de multe ori în România, riscăm să trecem dintr-o extremă în alta. E important, e sănătos din punct de vedere democratic, ca măcar centrele de putere la vedere (despre cele oculte putem doar specula) să se controleze reciproc. Aici intră şi partidele politice, şi Justiţia, şi serviciile secrete. E un vechi şi verificat principiu în practică pe care americanii l-au denumit cheks and balances. De exemplu în Statele Unite procurorii se aleg. Sigur, e improbabil ca un astfel de model, pe care nu-l întîlnim nici în alte părţi din Europa, ar putea fi aplicat la noi într-un viitor previzibil. Dar problema în sine rămîne. Chiar dacă e greu să crezi în teoriile conspiraţioniste care văd peste tot cabale şi aranjamente ale "binomuilui SRI-DNA", asta nu înseamnă deloc că nu există situaţii în care să funcţioneze şi astfel de aranjamente, la nivel personal sau de grup, poate şi de altă natură. Aşa că a ignora cu desăvârşire pericolul unor astfel de derapaje nu e nici pe departe o idee bună.

Dacă lăsăm deocamdată la o parte această discuţie, fără îndoială importantă, confuzia despre care vorbeam are la bază două mari cauze: 1. prezenţa la Palatul Victoria a unui guvern declarat tehnocrat, dar în realitate greu de definit în termeni de politici; 2. starea generală de cvasi-încremenire din zona politică, în care deşi avem doi actori majori, PSD şi PNL, profund nepopulari, din cauza fragmentării excesive nu se profilează deocamdată nici o alternativă reală. O complicaţie suplimentară apare şi datorită faptului că ne aflăm, într-un an electoral, într-o situaţie atipică în care a identifica puterea şi opoziţia este problematic. În teorie, PNL e "mai la putere" decât PSD, care a pierdut controlul guvernului în urma demisiei guvernului Ponta. Tragedia din Clubul Colectiv în combinaţie cu mişcările de stradă care i-au urmat le-au oferit, în principiu, liberalilor un cadou la care râvneau imediat după ce fusese consfinţită victoria lui Klaus Iohhanis la alegerile prezidenţiale din 2014.

Însă ar putea fi unul mai degrabă "otrăvit". Retorica de opoziţie era mai comodă în contextul în care guvernul anterior s-a întrecut în a face cadouri electorale peste cadouri electorale şi, inclusiv din acest motiv, e totuşi puţin probabil ca executivul condus de Dacian Cioloş să fie extrem de generos cu "stimulentele financiare" obişnuite înainte de alegerile locale şi generale. În plus, prin numărul mare de primari şi consilii locale pe care le controlează, prin oamenii plasaţi în agenţii, în aparatul din ministere, PSD este în realitate formaţiunea dominantă care deţine pârghiile de putere într-o bună parte a structurilor instituţionale din ţară.

În condiţiile date şi cu alegeri locale decise, la primari, într-un singur tur, PSD are la îndemână toate pârghiile ca să-şi consolideze poziţia electorală, oricum extrem de favorabilă. Lucru important şi pentru alegerile generale de la sfârşitul anului. În ultima vreme, după ce din motive greu de înţeles au acceptat să sprijine împreună cu PSD actuala formulă de vot, acum, realizând dezastrul electoral care îi aşteaptă, liberalii se agită să o schimbe cu un sistem în două tururi de scrutin. În primă instanţă Dacian Cioloş a refuzat, pe bună dreptate având în vedere caracterul guvernului său şi încărcătura politică a măsurii, să facă apel la o Ordonanţă de Urgenţă pentru a răspunde acestui demers.

Duminică, la Iaşi, premierul şi-a mai nuanţat cumva poziţia chiar dacă a precizat din nou că o soluţia ar trebui să fie agreată de toate forţele politice importante. Asta după ce preşedintele Iohannis lăudase anterior ideea alegerilor de primari în două tururi de scrutin. E drept, întârzierea cu care Klaus Iohannis s-a pronunţat asupra acestui subiect şi chiar reţinerile exprimate duminică ("Întrebarea se pune dacă se mai poate, cu aşa puţin timp înainte de alegeri, schimba legea. Asta este o decizie a partidelor parlamentare şi, sigur, în oarecare măsură, a Guvernului") ridică destule semne de întrebare: a făcut-o din convingere sau, pur şi simplu, doar de circumstanţă, pentru a calma temerile şi frustrările din PNL. Pentru că preşedintele pare în general mult mai preocupat de prezervarea liniştii sale personale decât de a promova demersuri care riscă să producă în mod inerent tensiuni majore în relaţia sa cu pesediştii. Rămâne probabil varianta în care s-ar coagula un front comun anti-PSD în Parlament favorabil ideii. Varianta nu e chiar fantezistă având în vedere că toate celelalte formaţiuni ar beneficia în mod evident de schimbarea sistemului de vot.

Dar chiar şi aşa, dacă se schimbă sistemul de alegeri la primari, PSD rămâne în continuare favorit şi la alegerile generale, şi la cele locale. Pe fondul dezamăgirii generalizate faţă de principalii actori politici autohtoni, ceea ce creează din start premisele unei participări modeste la vot, câştigă formaţiunea cea mai bine organizată, care dispune de cele mai redutabile reţele la nivel local. Or, e greu de văzut ce ar putea face PNL, în afara unui transfer explicit la partid a lui Dacian Cioloş şi a unei părţi dintre miniştrii săi, pentru a schimba în favoarea sa această realitatea electorală. Pentru că singura soluţie ar fi aceea de a atrage la vot, într-un număr semnificativ, oameni din afara reţelelor activului de partid. Nu are nici lideri politici charismatici (echipa Blaga – Gorghiu e departe de această descriere!), nici alte personalităţi cu o reală forţă electorală. Acesta ar fi în teorie un context favorabil pentru apariţia unui al treilea pol, cu Mişcarea Populară, M10 (partidul Monicăi Macovei) şi partidul condus de Daniel Fenechiu. Numai că orgoliile supralicitate, calculele personale meschine şi idiosincraziile lasă puţine şanse de împlinire a unui astfel de demers.