Vocea străzii

În noaptea de 17 februarie 1987, s-a petrecut la Iaşi cel mai important eveniment care a dat fiori regimului comunist: studentele din căminele universităţii din Puşkin, revenite din vacanţă şi confruntate cu cămine îngheţate, fără curent şi apă, au ieşit să se dezmorţească la "Balenă". Apoi au urcat Copoul şi i-au trezit pe băieţii din Tîrguşor Copou. Şi toţi s-au îndreptat veseli spre campusul Institutului Politehnic din Tudor Vladimirescu, unde deja securiştii alertaseră profesorii colaboraţionişti care, în miez de noapte, încuiaseră intrările în cămin şi încercau să îi împiedice pe studenţi să sară pe geam. Degeaba! Coloana masivă care brăzdase oraşul ascuns în tăcere şi laşitate, s-a reîntors în piaţa Palatului, în faţa Comitetului Judeţean PCR, unde primul-secretar al partidului a fost obligat să le satisfacă cererile. Au urmat luni de anchete, cu sancţiuni, cu ameninţări cu exmatricularea care vor fi detaliate într-un volum ce urmează să apară graţie cercetărilor întreprinse de profesorul Sorin Bocancea. Ceea ce m-a surprins, citind astăzi la Arhive rapoartele din şedinţele de înfierare organizate în Universitatea "Al.I.Cuza", a fost că cei mai duri, cu profesorii şi studenţii, au fost politrucii din facultăţile reale (geografia, geologia, matematica) în timp ce la facultăţile ideologice sau umaniste s-a pus, artistic, batista pe ţambal speriaţi că vor fi traşi la răspundere pentru lipsa de efect a îndoctrinării. Cu excepţia răgetelor animalice ale secretarului cu propaganda de a doua zi din biroul rectorului, tonul general a fost mai curând sumbru şi şoptit-ameninţător. Până la urmă însă, nimeni nu a păţit mai nimc grav, ba chiar după 1989, câţiva lideri mai mult sau mai puţin informali au devenit politicieni de frunte ai FSN-ului (în toate articulaţiile lui, PSD, PRM etc.) în judeţul Vaslui.

Dacă istoria recentă vorbeşte doar despre replica acestui protest din anul următor, al muncitorilor de la Braşov este pentru că revolta absolut spontană a studenţilor (flash mob de manual!) nu a generat, din nefericire, mai nimic pe termen lung în rândul cetăţenilor oraşului nostru. Studenţilor li s-a dat rapid drumul la căldură şi la curent şi uşor, uşor, toată lumea a vrut să uite de acel incindent nefericit care putea să aducă atâtea necazuri generaţiei care a stat, la blocurile de pe Independenţei, după perdele, cu lumina stinsă, aşteptând, cu inima cât un purice, să vadă ce se întâmplă. Singuri rămaşi, studenţii au fost lesne înfrânţi.

În 1989, a fost altceva. Reacţia furibundă a străzii, declanşată, desigur, de vestea că dictatorul a fugit şi amorsată de acea foarte profesionist construită "revoluţie la televizor" (pentru că mai nimeni nu voia să ştie în realitate ce se întâmplase la Timişoara şi la Bucureşti) a creat vreo două săptămâni de deranj pentru toată lumea. După care, încet, încet, "căţărătorii de profesie" s-au raliat omului antrenat să introducă şi la noi Glasnost-ul, fiind singurul capabil să centreze puterea (pentru că fusese antrenat încă din studenţia de la Moscova să facă asta) folosindu-se de elanul real şi curat al străzii. De unde uriaşa dezamăgire care a generat fenomenul Pieţii Universităţii. Din nefericire, nici Revoluţia, nici Piaţa Universităţii nu erau ca azi plimbări de sănătate, mulţi dintre cei prezenţi acolo sfârşind la morgă sau la spital ca urmare a lunetiştilor neidentificaţi nici până în prezent sau a minerilor dirijaţi de securişti (identificaţi, dar fără folos).

Apoi piaţa a devenit un declanşator pentru toţi manipulatorii politici, galeriile formaţiilor de fotbal şi kaghebiştii odihniţi la pensie ai colonelului Dogaru fiind, contra-cost, gata de închiriat oricând. Lor li s-au adăugat, totuşi, în ultimii ani, dincolo de smintiţii obişnuiţi, egolatri şi nestăpâniţi, care acompaniază astfel de scandaluri publice împreună cu inevitabilii interlopi,  o altă categorie de manifestanţi. Tineri educaţi, în pas cu modelele timpului, atenţi, informaţi şi având la dispoziţie mijloacele de comunicare şi relaţionare rapidă oferite de tehnologie. Ei au dat un alt chip reacţiei civice şi dincolo de orice critici sau observaţii inevitabile, au început să se constituie, după modelul stângist occidental, într-un corp social gată să reacţioneze la derapajele puterii. Ei au reuşit să anihileze corporaţiile venite aici, în lumea a treia, să ia pe nimic resursele naturale, după un prealabil târg cu jupânii de la cârmă. (E absolut ameţitor să îl vedem azi pe fostul preşedinte, probabil cel mai important beneficiar al unui astfel de troc, schimbându-se nonşalant la faţă şi devenind, brusc, alergic la americani, în încercarea sa sinistră de rebrănduire politică pentru a deveni un nou Vadim Tudor – minus antisemitism, desigur, că devii nefrecventabil).

Am văzut zilele astea o mobilizare raţională a protestatarilor din Iaşi care se deosebeşte de tot ce s-a întâmplat până acum la statuia lui Cuza, loc de confruntare mai degrabă a susţinătorilor de partid care au tot organizat ba manifestaţii, ba contra-manifestaţii, de-a lungul celor douăzeci şi cinci de ani de tranziţie. Cred că e un semn bun de maturizare, deşi ciudaţii nu vor lipsi niciodată de la astfel de proteste.

Înlocuirea completă a clasei politice actuale este, desigur, un deziderat utopic. La fel ca şi guvernul de tehnocraţi, care nu ar putea funcţiona niciun minut în absenţa unui program politic minimal, negociat cu tot spectrul politic şi susţinut în Parlament. Vocea străzii, prin natura ei, nu poate fi decât cacofonică, dar ea transmite deja un semnal puternic: că aşa nu se mai poate. Cred că rolul de mediator al preşedintelui ales ar trebui să se vadă aici, în stabilirea unui program minimal care să modifice legislaţia electorală şi care să anuleze privilegiile neconstituţionale şi sfidătoare ale parlamentarilor. Şi, odată stabilit acest program minimal de redresare a ţării, să fie investit un guvern de specialişti, mandataţi cu o misiune clară până la următoarul scrutin legal, când ar fi timpul să pretindem partidelor să elimine de pe liste figurile compromise şi triste care au trimis ţara în sărăcie şi corupţie în ultimele decenii. Altfel, vocea străzii va hăuli din ce în ce mai şters, permiţând demagogilor de serviciu, ascunşi acum şi temători, să revină nestingheriţi pe scenă. Până la următorul dezastru, pe care, vorba lui Lucian Dârdală, "îl aşteptăm cu încredere".

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi director artistic al Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii