Wolfgang: filmic şi edificare

Piesa de teatru se construieşte în jurul unor motive universale ale literaturii sau psihanalizei (modelul tatălui pentru fiu, complexul lui Oedip în cazul relaţiei mamă-fiu sau tată-fiică). De aceea, fantoma tatălui lui Wolfgang este prezentă, având o înrâurire foarte mare asupra misoginiei fiului, iar relaţia sa cu mama este incertă (Wolfgang îşi reprimă sentimentele, ţinând-o la distanţă). Tot de aceea, mama Fabianei nu e pentru dramaturg mai mult decât o prezenţă textuală (Afrim o va transforma în personaj). Sub multe aspecte acest text trimite la Hamlet. Însă Afrim nu preia originea culturală a textului, după cum nu uzează de o privire de documentarist atunci când tratează subiectul. Dacă Mavritsakis generalizează, el particularizează. Dat fiind că Afrim este un regizor intuitiv, plastic, concret.  

Wolfgang este un spectacol filmic. Inserţiile cu actorii în spaţiul spectatorilor nu sunt momente de interacţiune cu publicul, ci au un rol şi o funcţie precisă în structura cinematografică a întregului spectacol. De exemplu, momentul căutării Fabianei cu lanternele are forţa unor secvenţe 3D, iar momentul muzical retro este un flashback. Nu numai că Afrim transformă verbigeraţia personajelor în dinamică scenică, ci conduce întregul demers regizoral înspre realizarea unui film la scenă deschisă. Dintre momentele sau procedeele relevante aş aminti sirena de poliţie, flash-urile fotografilor sau momentul în care Wolfgang simulează un câmp de luptă. Efectul filmic e creat prin sunete amplificate, flash-uri, jocuri de lumini sau mişcare scenică. Fără ca regizorul să dubleze jocul dramatic al actorilor prin proiecţie video. Mai mult, regizorul identifică şi ironizează clişee cinematografice.

Personajele sunt dezumanizate, sunt oamenii din dulapuri, morţi vii (spirite ce nu se deosebesc prin nimic de călătorii ce agonizează în lume). În schimb, parcă dintr-un efort aproape nefiresc de reumanizare a acestei lumi jocul actorilor este foarte vital. Cătălina Bălălău (Fabiana) face o compoziţie remarcabilă în fetiţa insipidă pe care alegerea arbitrară a lui Wolfgang şi obsesia lui (”Sunt cu ochii pe tine…”) o disting de toţi ceilalţi. Evoluţia de la fetiţă la femeie este foarte bine redată, cu menţinerea psihologiei de copil, în ciuda modificărilor de fizionomie şi corporale, din cauza izolării şi absenţei unei maturizări reale. Florin Hriţcu (Wolfgang) are excelente abilităţi de mişcare scenică (momentul săpării refugiului redat exclusiv prin mijloace coregrafice) şi reale şanse de dezvoltare artistică. Nu lipsesc compoziţiile accentuate tipic afrimiene – mama lui Wolfgang (Loredana Grigoriu), nici transsexualii (Bijutierul/ Valentin Florea). Femeia (Cristina Mihăilescu) pare o compoziţie de dată mai recentă pentru crearea căreia detaliile vestimentare, gesturile şi jocurile de cuvinte sunt indispensabile. Tot inspirat de generaţia Z pare şi prietenul lui Wolfgang (Emanuel Becheru), un fel de rapper cu accent gipsy, la început uşor transsexual, iar la final cu o mustaţă detectivistică. Mircea Postelnicu şi Sabina Brânduşe (tatăl şi mama Fabianei) au roluri curate, psihologice, foarte atent lucrate în ceea ce priveşte detaliile (gesturi, voce, mişcare). Afrim introduce personajul Sabinei Brânduşe pentru a recontextualiza povestea (familia disfuncţională din cauza unei mame denaturate). Monologul de la întâlnirea Alcoolicilor Anonimi trimite ironic la un pasaj de filmografie de duzină şi este totodată o mostră de teatralitate excelent construită şi consumată scenic. Fantoma tatălui (Andrei Merchea-Zapotoţki) alias ”King Merchea” aka ”Regele popcorn-ului pop rock-ului” nu e doar un personaj, personajul care-şi educă fiul în aşa fel încât să-l răzbune pentru că a lăsat garda jos în faţa unei femei, ci încearcă să surprindă ironic cultul idolilor în industria muzicală. Este un rol de compoziţie (un trandafir chinezesc roşu în părul negru pudrat şi un chip vopsit excesiv în alb) care ţinteşte în cultura de masă şi în capacitatea acesteia de a se reproduce pe diferite niveluri, toate kitsch. Personajul este haios, dar şi iritant. Scopul personajelor afrimiene nu e acela de a plăcea, ci de a atrage atenţia, plasând în gesturile, replicile şi mişcarea personajelor sale mici oglinzi (cioburile unui univers comun) în care spectatorii au ocazia să se regăsească.

Decorul, indicând viaţa lipsită de autenticitate, e format din spaţii închise pentru oamenii din dulapuri (maşină de spălat, frigider, aragaz, sicriu de sticlă, portbagajul maşinii) dintr-o lume intermediară, un fel de peşteră platoniciană (imaginea cu trunchiurile de copac planează în partea superioară a scenei, fără a li se vedea nici coroana şi nici rădăcinile), unde un reflector ţine loc de soare, iar florile şi iarba artificiale sfidează însăşi noţiunea de ”gard viu”. Animalele împăiate contribuie la atmosfera irespirabilă (nutrie, păun). La acestea se adaugă animalele despre care se cântă (căprioare) sau se vorbeşte (papagal, maimuţă), pe care le putem contempla la grădina zoologică. Animalele sunt prilejul mărturisirii degradării şi a dezumanizării. Un uşor sentiment de teamă când ajungi în faţa leilor şi cel de milă când treci pe lângă căprioara speriată sunt suficiente pentru a realiza că teatrul antic nu era mai mult decât o experienţă la zoo astăzi. Spiritul modern s-a rafinat, iar omului i-a devenit imposibil să fie fericit. Wolfgang arată cum scopul teatrului contemporan nu este catharsisul. Ci edificarea, înţelegerea motivelor propriilor experienţe şi trăiri. Cam ceea ce se petrece în ultima secvenţă de o nespusă tandreţe (Fabiana îl iartă pe Wolfgang care a murit la fel ca tatăl său), jonglând pe muchia fragilă dintre viaţă şi moarte. 

(Wolfgang de Yannis Mavritsakis, traducere: Doru Mareş, adaptarea şi regia: Radu Afrim, distribuţia: Cătălina Bălălău, Florin Hriţcu, Andrei Merchea-Zapotoţki, Mircea Postelnicu, Loredana Grigoriu, Emanuel Becheru, Cristina Mihăilescu, Valentin Florea, Sabina Brânduşe, decor: Romulus Boicu, costume: Erika Márton, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, prezentat în FITPTI, 11 octombrie 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)