Anul Frantei

2008 a fost anul cind toata Europa (si nu numai) s-a crispat. De data asta nu era vorba de o criza a gazului rusesc, oprit dupa cum avea chef Kievul, ci de un razboi in toata regula. Micul stat Georgia, cu care avem uneori meciuri de calificare la vreun campionat de fotbal, situat pe cealalta parte a Marii Negre fata de litoralul romanesc, a provocat Rusia la razboi. Rezultatul nu putea fi decit unul singur in aceasta confruntare à la David si Goliat, care s-a si intimplat: armata rusa s-a oprit la doar citiva kilometri de portile capitalei Tbilisi. N-avea rost o demonstratie de forta pe teren. Un tur de forta a facut insa Nicolas Sarkozy, proaspat alesul presedinte francez la vremea aceea, care a reusit sa-i determine pe rusi sa se retraga, punind capat razboiului. Doar Parisul si Moscova or sti cum s-a putut face asta. Rusii s-au ales cu doua mici republici-satelit, Osetia si Abhazia, un fel de surori ale Transnistriei, dar si cu doua nave de razboi de tip "Mistral", neechipate, achizitionate fara cricnire la pretul cerut de francezi. Aliatii din NATO au protestat fata de acest tirg, dar Parisul a tinut sa-l duca la capat: cele doua vapoare se afla de anul trecut in miinile rusilor. Asa se fac afacerile.

Interventia Frantei a fost posibila din cauza ca ea detinea presedintia semestriala a UE in a doua jumatate a anului 2008. In institutiile oficiale de la Bruxelles si Strasbourg angajatii au muncit atunci pe rupte ca sa se mentina in ritmul impus de francezi, foarte sustinut in comparatie cu predecesorii sloveni si cu succesorii cehi.

Incet, incet, francezii si-au asumat rolul de lideri europeni, insa fara sa lase sa se intrevada disensiunile aparute in relatia cu Germania, celalalt pilon al Uniunii. Totusi, intre Paris si Berlin este probabil cea mai strinsa legatura dintre oricare alte doua capitale europene. Poate de aceea, de exemplu, ambele tari tin Turcia "la respect", la portile UE. Nu ca ar fi Turcia sau nu pregatita sa adere, ci mai degraba putem ghici o aversiune fata de acest pol regional de dezvoltare, care a prosperat in ton cu alte economii emergente pe timpul crizei. Acum, de exemplu, exista un fel de concurenta intre cele doua entitati, care se intrec in a gasi o solutie pentru situatia din Siria. Totusi, nici una nu a facut un pas decisiv in aceasta directie.

In definitiv, Siria nu e precum Libia, care a scapat de Gaddafi dupa o campanie de bombardamente condusa mai degraba de Franta decit de Statele Unite. Dar Libia are petrol si e in coasta Europei, pe cind Siria este doar eminenta cenusie care a distrus Libanul "frantuzesc" prin interventia sa militara. Asta nu-l impiedica pe Nicolas Sarkozy sa-i ceara in mod repetat liderului sirian Bashar al-Assad sa renunte la putere. Poporul trebuie sa isi decida singur destinul, spune Sarkozy, el insusi confruntat cu optiunile alegatorilor peste doar citeva luni.

Dar cum e Franta pentru romani? De Germania stim ca e o mare piata a muncii inchisa (cu exceptia imigrantilor cu pregatire superioara), iar despre Franta – ca ne importa medicii si ne refuza tiganii. Taberele acestora din urma au fost desfiintate una cite una, iar ocupantii expediati acasa. Si totusi, fara a ignora Italia si Spania, Franta este principalul nostru aliat in UE, numai ca Romania nu e chiar copilul ascultator pe care si l-ar dori. Acum avem aceeasi problema, pe care o vedem diferit: spatiul Schengen. Romania tot incearca sa adere, fara succes, Franta vrea o reforma a acestui acord, pentru gestionarea eficienta a fluxurilor masive de imigranti. Insusi tratatul de capatii al UE a ajuns pe masa de operatie, dupa ce s-a dovedit ca Grecia a capusat Uniunea pina a ajuns datoare vinduta (la propriu!).

Asadar, noi cu cine votam? Ce sens mai are agitatia pentru Schengen, daca absolut totul risca sa se schimbe? Poate ca e mai bine sa-i lasam pe olandezi cu floricelele lor si noi sa ne vedem de drumul nostru. In definitiv, avem deja ceea ce Franta si alte tari UE isi doresc nespus: control la frontiere.