Kakaia unificare?

A ramas neclara si sibilinica declaratia presedintelui Traian Basescu referitoare la unificarea cu Republica Moldova. „Romania a oferit Republicii Moldova, sefului statului moldovean, si varianta de a intra odata cu noi in Uniunea Europeana”. Stupoarea este generalizata. Ministrul de Externe da incurcat din umeri si recunoaste ca nu are habar de initiativa prezidentiala, survenita undeva la inceputul anului 2005, in primele actiuni spectaculoase de politica externa ale presedintelui. Probabil ca nici Andrei Plesu, pe atunci consilier prezidential pe probleme de politica externa, nu a fost informat. Daca a existat intr-o forma coerenta, planul lui Basescu sufera de ceea ce imputa recent liberalilor fata de initiativa retragerii trupelor din Irak: nu a existat nici o evaluare a implicatiilor de politica externa si interna pe care un asemenea act il presupune. Desi ar fi implicata direct, UE nu a fost informata inca, dupa cum ne confirma Jonathan Scheele, seful Delegatiei CE la Bucuresti.
Cel mai mare risc, in acest caz, este sa fim luati pe sus de un puternic curent de opinie, rezidual, pro-unionist, hranit sistematic din discursuri patriotarde. E greu sa-l ataci fara sa risti sa fii etichetat fie „kaghebist”, fie filorus, sau sa fii privit ca un tradator de tara. De aici si grija cu care partidele politice intretin stereotipuri ale „drepturilor istorice” sau evita discutarea unui asemenea subiect dintr-o perspectiva mai realista. In fond, are nevoie Romania de un asemenea act politic? Cit i-ar folosi, inainte de a se reforma pe sine, de a se dezvolta pe sine, de a fi un model atractiv pentru societatea de dincolo de Prut? Nu numai ca Romania trebuie sa devina o alternativa seducatoare la modelul autocratic rusesc, dar trebuie sa convinga o populatie cu o memorie falsificata de oportunitatea unei noi administratii, inevitabil privita ca „straina”.
Deocamdata, nimeni nu-si asuma costul politic al unei declaratii care ar lamuri, fara false pozitii,
ca Romania nu are nevoie in acest moment de Republica Moldova. Nu are nevoie pentru ca nu este capabila sa o integreze economic (chiar ar fi interesant de evaluat dezechilibrele bugetare generate); nu are nevoie de minoritatea rusa, un cap de pod al intereselor si vectorilor de influenta moscoviti; o minoritate generatoare de instabilitate, ce nu actioneaza si se organizeaza dupa cutumele unui stat democratic, infiltrata temeinic de agenti si folosita ca masa de manevra; nu are nevoie de Basarabia atit timp cit viitorul acestei regiuni este stabilit de un establishment politic invecinat ca valori mai degraba cu Belarusul. Nu poti sa faci unificare impotriva unui leadership care nu-si doreste acest lucru. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca audienta unionistilor este redusa in rindul populatiei.
Apoi, „unificarea” ar interveni intr-un moment necopt pentru Bucuresti. 2007 este inceputul unor transformari, nicidecum finalul unei curse, iar Basarabia ar juca rolul unei frine puternice in constructia si reformarea Romaniei in sens european pentru citeva decenii. Daca ar incerca imposibilul, atunci Romania ar fi un stat prea slab sa coordoneze o asemenea operatiune. I-a fost dificil Germaniei sa schimbe Estul dupa unificare si produsul inca nu e multumitor.
Deocamdata, ceea ce a obtinut presedintele a fost reactia Sovietului Suprem de la Tiraspol, care cere suplimentarea trupelor rusesti din Transnistria. „Pacificatorii rusi” sint gata sa mentina pacea, asa cum o fac de 15 ani, de cind Republica Moldova si-a declarat independenta. „In Transnistria, Basescu este aproape aplaudat”, scrie „Nezavisimaia Gazeta”. Rusofilii au noi motive sa ramina pe pozitii. Daca, teoretic, unificarea ar fi acceptata de Chisinau si de Bruxelles, intr-un exercitiu dimplomatic fara precedent, atunci am fi singura tara din Europa cu armata de ocupatie pe teritoriul sau. De aceea, totul e o fictiune.