Ca matasea porumbului, Stefan Manasia

Pe poetul Stefan Manasia l-am intilnit la Maratonul de poezie organizat toamna trecuta la Sibiu, pe holul Universitatii, intr-o pauza "de (re)creartie", alaturi de alti citiva congeneri deja celebri din generatia sa, Claudiu Komartin, Dan Coman, Radu Vancu si, pare-mi-se, Dan Sociu, care statea, ce-i drept, ceva mai retras, inconjurat de un cerc de admiratori, savurindu-si, odata cu fumul slobozit pe nari, inselatoarea glorie postuma. Am schimbat mai intii citeva priviri, ca sa vedem ce si cum, apoi ne-am incurcat tesind in jurul nostru un paienjenis de vorbe spuse in astfe de ocazii. "Sinteti domnul Danilov, nu-i asa?" mi-a spus tinarul Stefan Manasia si, fara sa mai astepte vreun raspuns, a continuat, "M-as bucura daca mi-ati trimite un grupaj de versuri pentru Tribuna…". Mi-a parut rau ca a trebuit sa-l refuz. Dar nu mai "comisesem" de mult versuri si cele citeva poezii pe care le aveam in sertar nu ma satisfaceau. Ne-am despartit in termeni amiabili, fiecare vazindu-si de ale sale. Ii citisem, pe sarite, articolele publicate in diverse reviste, si-i cunosteam, fragmentar, poezia. Numele sau, fosnitor ca matasea porumbului, mi se intiparise insa de mult in memorie. Imi propusesem, in timp ce ne stringeam miinile, in semn de ramas bun, sa-l urmaresc cu atentie. Trecind, recent, pe la redactia Polirom-ului, am dat, in biroul lui Silviu Lupescu, peste volumul de versuri al poetului intilnit la Sibiu, volum aparut la Ed. Cartea Romaneasca, "Cartea micilor invazii", si apoi, imediat ce am ajuns acasa, m-am adincit in lectura. Consemnez mai jos citeva impresii, notate atunci in caietul meu cu coperti albastre. Deci: "Stefan Manasia, un poet cu un astfel de nume trebuie sa fie interesant. E un nume curgator, ca matasea… Hai sa deschidem cartea…". O deschid, privind fotografia poetului, realizata de Camelia Manasia. Frunte, plete, nas, barbie. Unde i-au disparut tuleiele? Parca, la Sibiu, poetul purta barba. Sau m-am inselat. In dreapta intrezaresc o portiune de riu. In spatele riului, doi copaci cetosi (plopi? rachite?), strajuiti de doua dealuri. Il recunosc!? Nu-l recunosc!? Nu-mi dau prea bine seama. Citesc scurtul sau CV, aflat dedesubtul fotografiei: "S-a nascut pe 18 mai la Pitesti…" Deci e taur. "A absolvit Facultatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca. Versuri si articole ale sale au aparut in revistele Echinox, Tribuna, Familia, Vatra, Interval, Steaua, Paradigma… A publicat volumele de versuri Amazon (Ed. Tritonic, 2003) si Cind tu vii. Etica grunge (Ed. Samizdat, 2006). Scrie despre marginali. Despre margine…". In cinci ani, trei volume de versuri. Interesant… Intorc pe dos cartea si citesc cele citeva rinduri semnate de Daniel Cristea-Enache: "Daca anarhismul lui Marius Ianus are culoare sociala, dar continut hiperindividualist, «profetiile» lui Stefan Manasia iau forma, tiparul si lumina extazului pur…". "Prin urmare, despre asta e vorba", imi zic. Si tot eu formulez in gind si o replica: "Orice protest, indiferent de natura lui, are o culoare sociala, radacinile lui sint insa adinc infipte in sinele profund…". "Pornind de aici, putem trage concluzia ca protestul din poezia lui Stefan Manasia e unul de rang superior. E vorba, probabil, de o actiune de spiritualizare a eului social, obtinuta prin nenumarate distilari si spalari ale magmei sociale…". Si, in timp ce meditez la toate aceste lucruri, parcurg, in gind, si prezentarea facuta de profesorul Ion Pop: "Dupa un debut editorial deja foarte convingator, Stefan Manasia face, cu aceasta a treia carte, inca un pas remarcabil: se vrea acum si mai aproape de usa cititorului, de existentele oribile marcate de suferinta, promitind o poezie – graffiti de singe – urma elementara a vietii imediate…". Legind cele doua pasaje, concluzionez: "Lumina extazului pur isi are izvorul in cotidian, poezia lui Stefan Manasia fiind asemanatoare, intrucitva, cu desenele pe care, in semn de protest, le scrijelesc tinerii pe ziduri sau tramvaie…". Si: "Spiritualizarea se obtine printr-o traire acuta a propriilor limite… Durerea ascute revelatia….". Deschid din nou cartea si citesc primul motto, extras din Solomon: "Ca pe un aur in topitoare, asa i-a lamurit si ca pe o jertfa de ardere, asa i-a primit. Straluci-vor in ziua rasplatirii si ca niste scintei care se lasa pe miriste, asa vor fi…?". Pe cine are in vedere aici regele Solomon? Despre ce fel de aur e vorba si despre ce fel de jertfa? Cartea micilor invazii ne arata sensul unei lumi umile, periferice, a unei lumi aflate in descompunere. Crezul care-l anima pare sa fie urmatorul: "A prezenta realitatea ca pe o stare de spirit. Angoasele, frustarea si disperarea noastra isi afla corespondent in materie: tristetea unei lazi cu legume, o pereche de pantaloni cirpiti, aruncati intr-o poiana, ridurile fruntii", toate acestea, privite dintr-un anumit unghi, exprima prezenta si nu absenta divinitatii in lume. Avem de-a face, la Stefan Manasia, cu un Paradis in destramare intors pe dos. Daca la Blaga acesta poarta toate insemnele cerescului, la tinarul poet milenarist Stefan Manasia avem de-a face cu un paradis "in destramare" terestru, sufocat de ambalaje si resturi menajere, depozitate undeva la marginea orasului, unde in locul portarului inaripat sta de veghe un boschetar (Cadmos). In acest sens, revelator mi se pare ultimul si amplul poem al cartii, levitatia: "de cite ori ceva era in neregula/ de cite ori ceva in mine scheuna trist, alegeam sfoara potecii de pe Canalul Morii/ strajuita de cacatii betivilor/ de aurolacii cu ochi mari, ca ai libelulelor…// Adormit in ierburi scamoase il gaseam intotdeauna pe Cadmos, respirind greu, ca un animal ciuruit, si oftind cind il mingiia lumina amiezii… // Cadmos era intotdeauna acolo, printre marile frigidere Fram si gardurile de tabla ondulata…". Materia din care se naste o astfel de arta, spune Radu Vancu, referindu-se la poezia prietenului sau Stefan Manasia, este "una corupta si decazuta", putreziciunea ei fiind solul (puroiul sau mucegaiul arghezian) din care curcubeul (noua lume) isi soarbe "frumusetea si nefiinta".