Cartea ca subiect cotidian

Sint la moda discutiile despre soarta cartii si a
literaturii. Cartile, adunate de sute de ani, au
devenit, de mult, o constanta a vietii. Cite case,
atitea carti; poate tot atitea carti cite caramizi vor
fi fiind pe lumea asta; chiar mai multe, enorm de
multe; atitea carti cite frunze vor fi fiind pe lumea
asta… Totusi, o teama nelamurita ne face sa
privim la multimea de carti ca la o populatie
amenintata de apropierea unei primejdii de
moarte.
Ieri, intr-o singura jumatate de zi, am ascultat,
de-a lungul unei lungi calatorii, intr-un
compartiment „plin” de intelectuali, de la
Bucuresti la Iasi, un sir de previziuni sumbre
privind inevitabila disparitie a cartii si, desigur,
cumplita degradare intelectuala produsa de
acest eveniment. In continuare, ca o reluare (de
data aceasta la un nivel intelectual mai evoluat,
mai „intelectualizat”), la t.v., aceeasi tema; trei
personaje, din elita actuala a capitalei,
deplingeau si ele apropiatul deces al cartii. Azi,
in sfirsit, o ora de lamentari, semi-convinse,
semi-ipocrite, despre aceeasi tragica amenintare
(la o librarie).
Pe scurt, desi este inca plina de energie, inca
„foarte bine”, cartea este tratata cu consideratie
discreta, dar cu o usoara tenta histrionica, asa,
ca o matusa oarecare aflata pe patul de moarte.
Este, cu siguranta, o intimplare trista, din multe
alte intimplari triste, ca asistam la disparitia
implacabila a cartii; de parca, intr-adevar,
incepem sa ne simtim orfani.
Agonia cartii este mai greu resimtita de
generatiile care au perceput acest miraculos
obiect ca pe un simbol mitologic; generatii care
au investit in carte suflet din sufletul lor simt ca,
odata cu moartea cartii, li se atrofiaza o parte a
vietii. Sub ochii nostri, cartea pare a se retrage,
a-si cauta un loc de moarte, asa cum se intimpla
cu batrinele animale cind se despart de familia
in care si-au trait viata. Ramine in urma lor o
lipsa.
Imi pare rau; dar trebuie sa recunosc faptul ca,
in prezent, cartea incepe sa fie un lucru
anacronic, un obiect nostalgic, melancolic.
Imi imaginez „cartea” ca pe o zi de toamna tirzie,
ca pe o doamna in pragul trecerii, undeva, intr-
un loc apartinind trecutului, la Sulina sau la
Venetia, cazuta pe ginduri.
Si asa mai departe, putem continua cu
meditatiile… putem spune ca s-a stins viata
„falnicei carti”… cam odata cu viata falnicei
Venetii.

*
Sigur, exagerez. Eventualul cititor al acestor
insemnari, daca a rezistat pina aici, sa stie ca
autorul nu este disperat, „prabusit” de
perspectiva disparitiei cartii, in mod principal a
cartii de literatura. Aceasta, pentru citeva motive
pe care le semnalam intr-o incercare de a
atrage atentia ca in istoria (milenara) a cartii, ca
si in istoria (multiseculara) a cartii tiparite, au fost
depasite multe evenimente grave; dar cartea si-a
atestat rezistenta, pentru ca o carte, ca o pasare,
nu traieste doar prin trupul ei (puternic sau
plapind, dar, oricum, pieritor), ci prin functia ei,
care este zborul care a inaltat-o peste conditia
de reptila primitiva. Prin indeplinirea acestui rost,
cartea devine om; sau omul si-a asumat, in
fiiinta sa, cartea.
Cred ca o carte este ceva atit de deosebit de
celelalte repere ale lumii, incit ar putea fi
considerata un al patrulea regn: regnul cartii ar fi
al patrulea, dupa cele trei, animal, vegetal si
mineral.

*
Stiu ca, in istoria ei, cartea a fost uneori bolnava,
chiar nebuna: e treaba psihiatrilor si a criticilor sa
se ocupe de aceasta stare de degradare a cartii;
si in prezent aceste boli ale cartii sint frecvente,
unele manifestindu-se prin reaua alcatuire a
ideilor si sentimentelor. Cred ca fiecare epoca a
avut cel putin cite o carte criminala; dar depinde
cum se vede, cum este prezentata nocivitatea.
Cartea de capatii a unei parti a omenirii, Biblia,
poate fi citita si ca un tratat de medicina legala;
afirmatia este socanta si riscanta, dar nu
neadevarata; marele har al unei carti consta nu
neaparat in ce spune, ci in cum spune. Aceasta
speciala calitate a cartilor determina deseori
soarta lor. Din acelasi punct de pornire se
ajunge la destinatii opuse. Acest fapt este foarte
important in formele actuale ale literaturii, in
care coexista aspecte diverse si chiar adverse.

*
O parere generala, aceea ca omul contemporan
s-a departat, s-a detasat de carte este adevarata
numai in varianta ca omul actual, in special
tineretul, este „alungat” de carte; cartea actuala
este atit de straina de „actualitate”, incit, in loc
sa atraga, este evitata. Nu tineretul este vinovat;
reactia lui este un reflex de autoaparare, un gest
de profilaxie. Trebuie sa recunoastem ca
televiziunea, cu variantele pe care le ofera, face
o concurenta serioasa cartii, dar nu o concurenta
necinstita, pentru ca ofera, intr-un mod mai
comod si mai atragator, o tema in fata careia
cartea clasica nu rezista.

*
In sfirsit, cred ca trebuie sa recunoastem ca
moda de a deplinge viitorul cartii – in special al
cartii de literatura – reflecta, in imagine inversa,
demodarea cartii actuale, nu a „cartii” in sine.
Paradoxal, dar cartea „moderna” s-a demodat
tocmai pentru ca tine prea mult sa fie moderna.
Copiii care citesc mult si cu placere sint scutiti de
inconvenientele modernitatii fortate. Ceea ce
place, place, indiferent daca inoveaza un stil sau
un subiect sau ramine „clasic”. Asadar, o reactie
de delimitare fata de carte? Fenomenul este
grav doar in aparenta. Daca o generatie
respinge o anume poezie, o anume proza, vina
nu este a acelei generatii; cartile in cauza sint
respingatoare. Incercati sa tipariti in stil „fluviu”,
fara virgule, fara punct, fara interval, fara
propozitii, fara fraze, incercati sa modernizati
astfel orice capodopera si veti constata ca
devine un rebut, un esec.
Ca si tinerele fete frumoase, cartea este
atragatoare cind este naturala, lipsita de artificiu,
de ornamente inutile. Orice femeie frumoasa
dispune de un potential periculos de a deveni
ridicola; cartea, care in limbile fericite este de
genul feminin, are aceleasi sanse si aceleasi
riscuri.
La urma urmei, cartea are dreptul sa fie
atragatoare, frumoasa. Atita ar trebui sa
inteleaga unii scriitori. Ceea ce, fara a incerca sa
inteleaga, simt cititorii, care au dreptul natural sa
se bucure de o carte. Altfel… moarte cu hachite
si cu istericale.