Cinci ani fara Emil Iordache

Nici nu stiu cum si cind au trecut cinci ani de cind Emil Iordache s-a mutat intre cei drepti. Nu am sa uit niciodata telefonul pe care l-am primit a doua zi, pe la 5 dimineata, de la Dragos Cojocaru, care, cu o voce care parca nu era a lui, m-a anuntat nenorocirea. Cu o seara inainte petrecuseram vreo doua ceasuri linistite, calme, pe care le-am povestit cum am putut la citeva saptamini dupa aceea. In ultimele zile i-am recitit citeva carti (Literatura orizontala, Evadari din Zoorlanda, Cartile de pe masa, Studii despre Gogol, Variatiuni pe marginea subteranei) si mi-a revenit in minte pilda atit de benefica a lui Emil Iordache care, cind iesea in tirg, avea deja ceasuri bune de munca la masa de scris. Reputatul slavist avea un program caruia putini i-ar fi facut fata, care presupunea efortul zilnic de a scrie, de a traduce citeva zeci de pagini. Un astfel de ritm poate parea neplauzibil pentru unii mai sterili, dar el este firesc unui profesionist care se dedica intru totul meseriei sale; in ultimii ani ai vietii sale am fost adesea martor al acestei salahorii care trebuie sa-l fi consumat si ea destul. Altfel nici nu ar fi fost posibil ca intr-o viata atit de scurta (nici nu implinise 51 de ani cind s-a stins) sa fi scris peste 10 carti si sa fi tradus zeci de autori si opere clasice ale literaturii ruse, de la Puskin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, la Bulgakov, Platonov, Daniil Harms, Makanin, Blok si Venedikt Erofeev. Intr-o cultura cum este a noastra, care se multumeste cu doua traduceri integrale ale lui Don Quijote (Franta are peste 60!), un talmaci care reuseste sa rescrie in romaneste carti uriase precum Suflete moarte, Anna Karenina, Idiotul, Insemnari din subterana si atitea altele trebuie privit cu acelasi respect care i se cuvine unui scriitor harnic si bun. Dar, din pacate, noi nu stim sa ne respectam marii traducatori, considerind ca a traduce inseamna a lua dintr-o parte si a pune in alta. In orice caz, Emil Iordache trebuie asezat in rindul celor mai mari traducatori pe care i-am avut si-i avem, de la Mircea Ivanescu, la Stefan Aug. Doinas, Antoaneta Ralian, Irina Mavrodin, Florin Chiritescu, Stefania Mincu si Dragos Cojocaru (tin sa inchei aceasta lista cu atitea lacune cu italienistul iesean, nu intimplator cel mai bun prieten al lui Emil Iordache).

Daca, din pacate, omul s-a stins, cartile sale au ramas, unele chiar nepublicate inca (ma gindesc la sinteza despre autorii slavi cistigatori ai Premiului Nobel), iar traducerile vor fi reeditate ani buni de acum incolo, in primul rind pentru ca este greu sa dai variante mai bune, apoi pentru ca, din pacate, din ce in ce mai putini vor fi cei care se vor inhama la invatarea unei limbi fata de care conservam reticente natinge, cum este limba rusa. Emil Iordache a lasat in urma sa o opera pe care o putem consulta oricind, dar asta nu ii poate consola pe cei care simt ca au pierdut un om de mare caracter si generozitate.

Am mai scris si acum cinci ani despre norocul care ne-a palit pe cei citiva tineri si novici universitari pe care Emil Iordache ne-a adunat, nu stiu prin ce intuitie ori prin ce simt al potentialului fiecaruia, in preajma sa. Acum, dupa ce, in cei cinci ani scursi de la moartea sa, s-au intimplat atitea, cand ma consider mult mai copt si cu capul pe umeri decit puteam fi atunci, imi dau seama ca, intr-adevar, norocul a fost de partea noastra. Eu unul am furat de la Emil Iordache meserie; de la el am invatat ca important este sa muncesti si iar sa muncesti si ca toate celelalte sint, pentru un universitar care se respecta, amanunte care nu trebuie sa-l disturbe. Ironia sa lipsita de rautate, simtul umorului, dar si spiritul critic probabil ca mi-au antrenat, in acei ani de formare, citeva calitati de care azi ma folosesc natural (nu as vrea in nici un caz ca totul sa sune a lipsa de modestie). Tin minte ca, in redactia „Insemnarilor iesene", ne amuzam incercind sa ne scriem unul altuia rubricile si imitindu-ne, in scris, fiecare stilul celuilalt. Lui ii era mai usor, pentru ca pe atunci eu scriam destul de inflorit, cu tot felul de ticuri si de retorisme ostentative, care nu erau greu de ingrosat. Am retinut ca-mi simplifica mereu fraza, ceea ce am inceput sa fac eu insumi de ceva vreme. Dar asa am invatat multe.

Nici nu pot spune cit mi-a lipsit Emil Iordache dupa acea nenorocita zi de 11 octombrie 2005. Poate nu intimplator, dupa moartea sa au inceput sa curga si loviturile: pina atunci traisem lipsit de griji, de complexe, sub un clopot de sticla. Dupa aceea au urmat moartea tatalui meu, citeva rupturi care au lasat urme, pierderea unui alt prieten, Marin Mincu, si destule altele. Dar si atitea experiente frumoase, printre care casatoria si copilul sint, sigur ca da, cele mai importante. Cert este ca, de cite ori m-am aflat in cumpana, dar si de cite ori am gustat din otrava succesului, m-am gindit la Emil Iordache. Mi-ar fi prins bine un sfat al lui, caci avea mereu limpezimea neinversunata a celui care priveste lucrurile cu detasare. Mi-ar fi prins bine si sa-l vad ca se bucura alaturi de mine. Dar, din pacate, cam toate, bune si rele, au venit dupa moartea sa. Ma tem ca asta a fost cam prima maciuca serioasa pe care viata mi-a trintit-o in moalele capului, pentru a ma maturiza. Am mai incasat citeva dupa aceea, dar m-am consolat ca asta inseamna sa fii om matur.

Privind in urma, vad mereu o prezenta luminoasa care zimbeste intelegator sau ma cearta, ironic, din deget: este Emil Iordache. Fata de el inca imi este rusine atunci cind gresesc, dar ma simt si mindru atunci cind socotesc ca si el s-ar fi simtit cumva multumit de prietenia care incepuse sa ne lege. Lectia lui Emil Iordache pentru mine continua.