„Corectii” politice

In urma cu vreo doi ani, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice". Printre vorbitori s-au aflat cateva personalitati culturale si stiintifice de mare prestigiu. M-am dus atunci, retin, cu putina teama in suflet. Ma intrebam daca merita sa adopt postura „avocatului diavolului" si sa apar faimoasa political correctness (cum am mai facut-o, de altfel, si cu alte ocazii, in presa, nu spre binele meu, desigur!) sau sa ma incadrez, cuminte, in tendinta generala, a criticii neconcesive. Cei dintre dumneavoastra mai putin familiarizati cu acest, cum sa-l numesc, „fenomen" ce face ravagii in lumea apuseana – si, cu precadere, in universitati – nu trebuie sa fie derutati de aparenta mea „inconsecventa". Da, paradoxal (admit), corectitudinea politica se poate sustine si repudia in acelasi timp, cu argumente convingatoare in ambele situatii.

Desi banuiam ca atitudinea de ansmablu va fi una de respingere (cum se intampla destul de des in mediile intelectuale, atunci cand se ridica problema „corectitudinii") si, ca atare, imi dadea ghes ideea unei „aparari din oficiu", s-a dovedit repede ca precautiile mele inaugurale nu-si avusesera rostul. Toti participantii traiau cu dilema optiunii, asa-zicand, osciland intre imaginile (complementare, antinomic-filozofice, „dialectice"?) oferite de corectitudinea politica. Erau conotatii ale notiunii care nu puteau fi decat acceptate (ca elemente necesare in constructia societatii deschise) si altele ce se cereau desfiintate (ca elemente, paradoxal – repet -, distructive in constructia unei societati deschise). Probabil ca, exact din cauza acestui tip de reactie contradictorie, polemica din jurul conceptului continua (si in spatiul vestic), evitandu-se stabilirea unui verdict clar.

Ramane evident pentru oricine faptul ca norma comportamentala reprezinta o necesitate a civilizatiei moderne. Iesirea din ea devine o premisa a haosului si anarhiei, un debut al „nebuniei sociale", asa cum bine s-a spus. Iar pentru noi, sa recunoastem, un astfel de decor nu este ceva cu totul neobisnuit. Asezandu-te in norma, situandu-te in spatiul ei de iradiere simbolica, respectandu-i rigorile si pastrandu-i nealterat ethos-ul, nu faci decat sa sprijini sistemul liberal (sistemul vocilor multiple) si sa participi la articularea idealului democratic, ce framanta omenirea de cateva sute bune de ani. Acest lucru inseamna, in ultima instanta, sa fii „corect politic" si, pe un asemenea palier „notional", nimeni nu are, in principiu, nimic de obiectat. Controversa se naste in alt plan: cel al „evolutiei" (istorice) si, respectiv, „involutiei" (metodologice) a conceptului.

Din punctul de vedere al „evolutiei" sale, situatia corectitudinii politice pare, intr-adevar, destul de complicata. Termenul propriu-zis a fost folosit, pentru prima oara, in 1916, de catre ministrul englez al Informatiilor, Arnold Bennet. Cu el, respectivul om de stat dorea sa descrie, in contextul restrictiilor impuse de razboi, „folosirea limbajului adaptat contextului politic" (autocenzura de contraspionaj). Ulterior, marxistii au pus mare pret pe concept. Mai intai, in cadrul „saptamanii de lucru marxiste", initiate, in anii douazeci, la Frankfurt, de catre Felix Weil, personaje precum Lukacs si Gramsci vorbeau despre corectitudinea politica drept temelie „a unei societati deschise, polifonice", iar apoi un urmas al scolii de la Frankfurt, descins in America, Max Horkheimer, interpreta notiunea ca pe o „varianta de ajustare a gandirii la politica non-discriminatorie".

In sfarsit, nefericita formulare atinge apogeul aventurii sale marxiste mai tarziu, in Carticica rosie a lui Mao Zedong, unde se solicitau, pe fata, restrictii de limbaj si de comportament la cetatenii republicii comuniste, „pentru evitarea oricarei suspiciuni de deviere de la politica partidului". Cu alte cuvinte, pentru bolsevici, simpla sugestie (verbala ori gestica) de gandire autonoma (nici nu indraznesc sa zic „de filozofie independenta") trebuie „corectata politic", adaptata adica la linia inregimentarii colective. Pesemne ca, in aceasta perioada, notiunea s-a compromis (terminologic vorbind) definitiv. Stangistii postmoderni au preluat-o mecanic in spatiul occidental si, in ciuda faptului ca, adesea, solicitarile lor erau, cum am vazut, legitime, ei nu au reusit sa starneasca decat revolta sau, in cazurile mai fericite, ilaritate.

Mentionand „ilaritatea", ajungem, in fond, la al doilea argument de inadecvare a corectiudinii politice la lumea in care traim. Intrucat adeptii notiunii s-au legat mereu de limbaj (considerat „discriminator") si au propus, entuziast, diverse eufemisme-substitut, cele mai mari derapaje ale fenomenului se constata in zona lingvistica. Suntem astazi martorii unor „propuneri" lexicale (venite dinspre noua stanga) ce i-ar face pe batranii nostri „puristi" sa roseasca… din lipsa de imaginatie. De la clasicele (de acum) „handicapat" ca „persoana cu abilitati diferite", „gras" ca „persoana cu dimensiuni" (cand nu chiar „persoana cu probleme de orizontalitate") si „pitic" ca „persoana cu probleme de verticalitate", s-a ajuns, recent, la aberatii de discurs care risca, odata adoptate in limba, sa ne transforme in mutanti postindustriali.

„Dictionare" de corectitudine politica, din ultimul deceniu, propun expresii/cuvinte ca „functionar al controlului canin" (pentru „hingher"), „ofiter sanitar" (pentru „gunoier"), „arhitect de peisaj" (pentru „gradinar"), „exterminator operativ al rozatoarelor"/"inginer exterminator" (pentru „muncitor la deratizare"), „consultant mortuar"/"mortician"/"agent funerar" (pentru „cioclu"), „director executiv domestic" (pentru „casnica"), „consultant educational" (pentru „librar"), „activ metabolic pentru un interval determinat de timp" (pentru, credeti-ma ori ba, adjectivul „viu"), „privat de viata"/"incompatibil cu viata" (pentru „mort" – aici, daca ati observat, doctorii nostri, in special din medicina de urgenta, s-au adaptat rapid), „diferit" (pentru „homosexual") sau, culmea dementei, „contraceptie post-conceptionala" (pentru… „avort").

In concluzie, sa fie oare corectitudinea politica pervertirea naturii prin societate, adica o corupere a lucrului, in intentie, bun, prin proasta lui folosire? Ramane sa decida generatiile viitoare. Noi, pare-se, am obosit.