Cu Stahi, Pallady, Tonitza… pe Lapusneanu

Nu la brat, se-ntelege, desi asta s-ar fi putut intimpla in secolul abia incheiat, cind cei trei colosali moldoveni, si altii de-aceeasi talie, chiar puteau fi vazuti la Corso din Lapusneanu. Si cind, luindu-i la brat – cu prealabila permisiune – te-ai fi simtit in al noualea cer.
Daca din partea unuia nu cu exagerat staif ca Tonitza, permisiunea n-ar fi fost o problema, ma-ndoiesc de ingaduinta autentic boierosului Pallady.
Doar o metafora de-nceput.
Pentru ca e vorba, in realitate de aparitia, peste noapte, a unei galerii la parterul atelierelor de creatie din Lapusneanu, in care de pe mult flanatul trotuar, facind doar un pas, ii poti regasi pe cei trei mari. Dar si pe multi altii, la fel de mari. Intr-o surpriza absolut incintatoare.
Doar si simpla insiruire de nume are darul totalei surprize: Aman, Petrascu, Dimitrescu, Harlescu, Baesu, Acontz, Briese, Baltatu, Popa, Bancila, Cosmovici, Grigorovici, Sfintescu, Popovici, Camarut, Baba.
Iar daca e, totusi, de a-l lua/ a ti se permite a-l lua pe unul din acestia la brat, pe faimosul trotuar, atunci, nici vorba, fiecare l-ar prefera tot pe altul.
In ceea ce ma priveste, alegerea nu e de ieri-de azi, iar tablourile din noua galerie „Dana” s-ar institui in… probe.
Desenul lui Pallady, in suavele lui tonalitati… inconfundabil palladyene, e inca o certa atestare la incomensurabilul capitol al picturii noastre interbelice. Gestica savant naiva sta in seria de crochiuri executate spontan, in boemele locante ale vremii, de nu si in budoarele curtezanelor pe care pictorul le-a frecventat cu senioriala concupiscenta.
Ar urma – in linia acelorasi suavitati – Autoportretul lui Stefan Dumitrescu, pastrind – fericit – nefinalizarea… spatiului ce incadreaza capul: prospetimea ebosei prime!
Lautarii lui Tonitza se mentin intre parametrii vigorii si sigurantei ce i-au impus pictura. Desi parind piesa mai de inceput, cind inca nu fusesera luate deciziile definitive.
Curcile de la Cirlomanesti divulga un Harlescu pus pe o sotie benigna, el, pictorul somptuoaselor interioare, cu siluetele lor de opulenta lume buna. Cum nu e cea a Parasitului de acelasi Harlescu, intr-un neasteptat minor emotional.
Autoportretul lui Briese, Peisajul lui Acontz, Casa veche din Husi, a lui Baltatu, o triada din acel stenic moldovenism ce a facut voga.
Florile lui Cosmovici, dar mai ales Peisajul dobrogean, exceptionale oricum, resuscita enigma prieteniei lui cu un Tonitza deja unanim notoriu, dar si generos disponibil la masa de bodega.
Baba, cu o Natura moarta, probabil in primele ei date de plenara afirmare.
Fascinantul iesean Popa, cu un Peisaj, schitat alert, in impusa-i deja maniera.
Doua gravuri de Aman, si, respectiv, Petrascu se plaseaza, dincolo de comentariul ocazional, in regim genial.
Marele Nud al lui Stahi, din perioada müncheneza, inchide apoteotic – prin performanta artizanala, dar si prin emotivitate juvenila – arcul preferintelor.
Dar cine e artizanul acestei surprize de proportii, readucind Lapusneanu in regimul lui interbelic?
E un extrem de simpatic si prosper iesean care, parasindu-si un timp orasul drag, s-a reintors, iata, cu stralucitor generoasa oferta. Sa-i multumim lui Mihai Pascal, care, secondat de la fel de simpaticul Octav Jiga, incearca sa reimprospateze efigia unui oras inegalabil.
… Divulgindu-ne acum o parte din impresionanta-i colectie proprie, dar si din a altora, ieseni de aceeasi notorietate in materie.
Sint sigur ca noua galerie „Dana” ne pregateste si alte surprize.