De ce nu vrea sa intre cuiul

Stai linistit in casa ta, lucrurile sunt nici bune, dar nici rele, nimic nu pare a fi deosebit si, deodata, intri in alta dimensiune temporala. Te ridici de pe scaunul in care mai puteai ramane fara probleme o viata intreaga si vrei sa iti iei un pahar de apa. Din acel moment parca toate lucrurile sunt impotriva ta. Usa nu vrea sa se deschida, tragi de ea mai tare si ti-o trantesti in cap. Cand, in sfarsit, reusesti s-o dovedesti, pasesti „dincolo" frecandu-ti cucuiul si te impiedici de prag. In timpul dezechilibrarii calci gresit si iti scrantesti cumplit glezna. In urma auzi de la televizor ca echipa ta preferata tocmai a primit un gol. Te ridici icnind si, schiopatand, revii pe scaun. Stai acolo in aceeasi pozitie ca inainte, incercand sa redevii cel dinainte, dar stii, simti ca nu mai e la fel. Speri intr-o reabilitare, dar echipa ta, ca si tine, pare ca a intrat in aceeasi gaura neagra. Urmeaza numai ratari, deposedari prostesti si bare, multe bare. Mingea pur si simplu nu vrea sa intre in poarta, fie ea goala ori cu portar! E ca un cosmar in care cazi in gol fara incetare.

Daca ghinioanele s-ar opri aici ar fi ceva, dar dezastrul abia incepe. Iti trebuie doar o fractiune de secunda ca sa intri in ritmul de dinainte, insa acea sclipire e mereu inaintea sau in urma ta. Timpul personal pare stapanit de o defazare mica, dar ucigatoare. Lucrurile mici, dintre cele mai simple, nu vor sa mai curga firesc, asa cum o faceau inainte. Pana si mersul pe jos devine o treaba deosebit de complicata. A pune un picior inaintea celuilalt si a stabili un ritm al miscarii si ondularii naturale este al naibii de dificil. Din aceasta cauza postura si mersul tau devin stangace, dai impresia de om care e gata sa se pravaleasca in orice moment. Esti casabil. In mod normal, toate evenimentele mai mici sau mai mari din timpul unei zile ori nopti curg firesc, izvorand unul din celalalt, dar in timpul unei „defazari" ele se impiedica unul pe celalalt, se inghesuie unul in altul, se suprapun ori elimina reciproc. Te vezi nevoit sa inchei o activitate la jumatate sau sfert ori s-o abandonezi imediat dupa ce ai inceput-o pentru ca nu merge. O treaba care in mod normal ti-ar lua 5 minute acum iti poate lua o ora sau mai bine. Si astfel defazarea de care vorbeam se accentueaza, clipa lipsa devine ceasuri, zile, ani…

De unde pana mai ieri erai un orator desavarsit, azi nu iti mai gasesti cuvintele, inspiratia te-a parasit cu totul, te trezesti vorbind niste ineptii in dezacorduri crase si penibile, iar in strofocarea ta de a recupera cursivitatea prin energie te ineci cu propria saliva si intri intr-un atac de panica. Intr-o pauza de luciditate observi dezgustul de pe fata celor de langa tine care se sterg scarbiti de scuipatul cu care i-ai improscat in timpul „discursului" tau. Nu trece mult si ti se pune o eticheta de analfabet, la inceput pe ascuns, apoi din ce in ce mai evident, pana ce primesti mesaje pe telefon ori in posta de-a dreptul ofensatoare.

Avand un strop de mandrie ramas din vechiul personaj puternic care obisnuiai sa fii „in mod natural", incerci sa iti fortezi revenirea la normalitate prin violenta ori represalii juridice. Dai in judecata tot ce misca. Procesomanii asta sunt: niste defazati.

Crezi ca aveai cativa oameni pe care te puteai baza, chiar si in cele mai negre vremuri, „orice s-ar intampla"? Te inseli. Primii te abandoneaza cei mai apropiati, care iti spun in fata ca nu te mai recunosc, ca ai devenit un mitocan care ii jigneste chiar si cu prezenta si ca mai bine se lipsesc de tine. Colegii, prietenii, rudele devin straini care te fac si mai mult sa te balbai si sa te impiedici.

Din acel moment incepe si inima parca sa iti dea rateuri, o simti cum palpita, a devenit nesigura si astfel intri in minunata si mereu fascinanta lume a ipohondriei. Nu exista boala care sa nu iti dea tarcoale, oricat de rara ar fi. Daca nu iti sunt de ajuns cele umane, descoperi de pe Internet ca esti fericitul posesor al unor afectiuni de la alte animale si, astfel, din penibil ajungi jenant.

Nu renunti inca la lupta, mai vrei sa incasezi pumni, crezi ca mai ai vreo sansa de revenire? Bineee…

Inainte erai un tip plin de verva, da? Talentat, inspirat, inventiv, cu simtul umorului, erai apreciat pentru imaginatia ta debordanta, starneai hohote de ras sanatos si admiratie sincera oriunde mergeai, acum nu mai esti in stare decat de poante rasuflate care nu creeaza decat o atmosfera de tot rasul. Chipul ti se modifica, intregul corp pare deformat si capata un aspect slinos, respingator, flasc, iti apar cosuri in cele mai nedorite locuri si e momentul oportun pentru a pierde unul sau mai multi dinti din fata.

De dragoste sa mai pomenesc, oare? Dintr-un cuceritor desavarsit, cu un farmec total, o atractie electrizanta, o eprubeta minune ce declansa reactii chimice in lant, un taur comunal, o bomba sexy cu neu(t)roni te transformi brusc intr-un fitil fumegand, un antipatic enervant, un porc nesimtit si scarbos.

Singura ta sansa e sa iti gasesti pe altcineva ca tine, o persoana care e la randul ei pierduta intr-o defazare crunta ori care e de-a dreptul ratata din nastere. Doar impartasind propriile rateuri iti mai poti reveni cu picioarele pe pamant. Printre mai multi ghinionisti poti ajunge cel dintai, apoi iesi din cercul lor, fie printr-o cadere totala, fie printr-o renastere miraculoasa.

Lumanarile ti-ar prinde bine, rugaciunile de asemenea, dar numai pe moment, asta daca nu ai reusi in pietatea ta disperata sa spargi din stangacie vreo icoana inestimabila de la manastire ori sa dai foc din neatentie la sutana vreunui preot care te spovedeste.

Si de ce se intampla toate astea? De ce trebuie ca lucrurile sa nu pice normal la locul lor, cuiul sa nu intre exact acolo unde trebuie? Pentru ca normalitatea e un lucru extrem de greu de atins, ea este insiruirea naturala, ca pe ata, a fiintelor si a energiei, inseamna lipsa intamplarilor neprevazute care sa te prinda pe picior gresit, ea este starea in care tu esti stapan, conducator, presedinte (…). Odata iesit din ea, de pe traseu, toate atuurile iti dispar, creierul nu iti mai functioneaza, obiectele din jur o iau razna dupa propriile traiectorii, poti doar sa fii angajat la altul pentru care cuiul e de partea lui. Normalitatea inseamna intr-un fel nimicul, atunci cand esti bine si nu simti nimic, cand in tine este doar o indiferenta inspirata.