Despre ce vindecare e vorba?

In interiorul crestinismului se constata o ruinatoare accentuare a unei moralitati care ar trebui sa fie specifica unui crestin si prea putin (sau deloc) o constientizare a credinciosului asupra lucrarii de vindecare a fiintei sale, la care este chemat de Dumnezeu. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, care a conferentiat anul trecut la Iasi, este unul dintre ierarhii ortodocsi ce insista foarte mult asupra faptului ca autenticul crestinism (cel care este reflectat si in cele mai valoroase scrieri crestine, ale celor pe care-i includem, generic, in categoria Sfintilor Parinti) nu este altceva decat o terapie duhovniceasca menita a vindeca sufletul omului ranit de pacat si imbolnavit prin ruperea de Dumnezeu (a se vedea, in special, volumul "Psihoterapia ortodoxa"). Exista o analogie care merge destul de departe intre vindecarea duhovniceasca (a intregii fiinte a omului) si cea trupeasca, pe care o urmareste, dintotdeauna, medicina. Asa cum in medicina se fac investigatii, se pune un diagnostic, se recomanda o schema de tratament, se urmareste evolutia pacientului sau, mai rar, se procedeaza preventiv, tot asa si in lucrarea de izbavire a omului de patimi exista o serie de "prescriptii", care se implinesc sub indrumarea celui ce este numit duhovnic (echivalentul spiritual al medicului). Si cum niciun medic intelept nu se poate lauda ca el este cel care vindeca, ci ca doar trateaza pacientul (vindecarea nefiind in puterea sa omeneasca, indiferent de capacitatile sale profesionale), cu atat mai mult un duhovnic nu poate avea decat convingerea ca el poate mijloci lucrarea tamaduitoare a lui Dumnezeu.

Este extrem de importanta, pe linia Sfintilor Parinti, a traditiei neptice sau isihaste, aceasta viziune terapeutica asupra edificarii duhovnicesti. Intr-o lume din ce in ce mai bolnava (a se vedea, spre exemplu, numarul crescand de oameni afectati de depresie), este cu atat mai mult de dorit o plasare sub aceasta paradigma, a vindecarii, de care omul are atata nevoie. In felul acesta se si pune in adevarata lumina toata lucrarea pe care Mantuitorul Iisus Hristos a incredintat-o Bisericii Sale, mai ales prin intermediul sfintelor taine, vazute, astfel, mult mai adecvat, ca adevarate leacuri de tamaduire duhovniceasca. Postul, rugaciunea, milostenia, savarsirea binelui, in general, lectura de carti ziditoare de suflet, participarea la slujbe, inchinarea la icoane sau la sfinte moaste, sfintirea casei sau a altor lucruri si multe, multe alte elemente, care tin de viata unei persoane credincioase, nu sunt scopuri in sine, ci mijloace prin care chemam pe Dumnezeu si lasam harul vindecator sa lucreze in toate cele ale noastre. Avem, in aceasta viziune, o mai corecta intelegere a tot ceea ce tine de viata spirituala, asupra a tuturor acelor lucruri, altminteri greu de inteles si de acceptat, mai ales de omul de astazi, permanent incurajat sa fie autonom si "liber", in intelesul de a face doar ceea ce "ii vine" sa faca. In sensul acesta, putem vorbi si de o mai adecvata intelegere a sfintei impartasanii, nu ca pe un premiu prin care Dumnezeu ne incununeaza nevointele, ci ca pe un leac de care avem nevoie pentru a "avea viata in noi" (Ioan 6, 53). Dar, pentru a fi dus pana la capat, tot acest demers mai are nevoie si de o accentuare a unui aspect mai putin prezentat cand se vorbeste despre vindecarea noastra duhovniceasca.

"Mi-e de ajuns doar sa te vad, Parinte"

Cea mai mare greseala in care pot cadea cei care accentueaza, pe buna dreptate, de altfel, caracterul vindecator al crestinismului ar fi aceea de a duce analogia cu medicina pana la ultimele consecinte. Adica de a considera ca, asa cum, urmare a unui tratament care da roadele asteptate, pacientul se duce la ale sale, iar medicul isi vede in continuare de meseria lui, si in viata duhovniceasca omul, dupa ce s-a despatimit, dupa ce si-a vindecat sufletul cu ajutorul harului tamaduitor al lui Dumnezeu, se poate considera o fiinta libera, cumva independenta chiar si de Hristos, Cel ce este "Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre". Pericolul este foarte mare aici, intrucat riscam sa transformam, astfel, tot demersul terapeutic doar intr-o etapa spirituala, iar pe Dumnezeu intr-un medic care ne asista pana ce ne punem pe picioare (fapt similar, cumva, cu modul de a gandi al celor care practica yoga). In fapt, despre ce fel de vindecare este vorba? Exista cumva un moment in care ea e "dobandita" precum dobandim sanatatea trupeasca, in sensul ca ea – vindecarea – este a noastra?

Desi nu e deloc usor a intelege corect actul acesta al tamaduirii (mantuirii), lucrurile sunt extrem de limpezi inca de acum doua mii de ani, cand Fiul lui Dumnezeu vorbea israelitilor despre Imparatia cerurilor. Sa luam cazul lui Zaheu. Ce l-a determinat pe acest vames iubitor de avere si de putere, tradator al poporului sau, sa se schimbe cu totul in momentul in care Iisus din Nazaret a ales sa intre in casa sa, alegandu-o pe aceasta dintre toate casele multor oameni, mult mai "morali", care se aflau in Ierihon (Luca 19, 1-10)? A facut Hristos vreo minune acolo, l-a pus el pe Zaheu sa faca vreo fapta anume sau sa rosteasca vreo rugaciune? Ce s-a intamplat in putinul timp pe care l-a petrecut impreuna cu familia acestuia, timp in care, cel mai probabil, a luat masa cu cei ai casei? Intrucat Scriptura nu ne da nicio indicatie, putem lesne constata ca nu s-a petrecut nimic "deosebit", nu in sensul in care ar fi fost "ceva" de care noi am avea neaparata nevoie sa stim, spre mantuirea noastra. Un singur lucru s-a petrecut, insa, cu certitudine: Zaheu a stat fata in fata cu Hristos, adica in imediata proximitate a Fiului lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Insusi, de fapt. Acest lucru ii da vindecare lui Zaheu: a fi impreuna cu Dumnezeu, pe care l-a primit in casa sa! Atunci s-a facut Zaheu bine, a fost insanatosit. Dupa cum o aceeasi stare de bine (de vindecare) a cunoscut si Petru, pe muntele Taborului, la Schimbarea la Fata, cand a rostit: "Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una" (Matei 17, 4). A uitat Petru de toti si de toate pentru ca era scaldat de slava lui Dumnezeu, atat cat putea el primi, in trup fiind!

Concluzia este simpla: atata vreme cat intelegem ca a fi crestin inseamna a "avea gandul lui Hristos" (I Corinteni 2, 16), a fi permanent, clipa de clipa, cu Dumnezeu, inseamna ca avem o perceptie corecta asupra a ceea ce este crestinismul. Mai ramane in discutie modul in care facem acest lucru. Caci toate cate ne-au fost randuite, in Sfintele Scripturi, in Sfanta Traditie, nu sunt decat adevaratele mijloace, adevaratele cai prin care suntem invitati si invatati sa ne apropiem de Dansul. A fi vindecat nu inseamna a primi un leac si "a fi bine", independent de El sau de oameni. A fi vindecat (mantuit) inseamna a fi cu Dumnezeu, a fi in comuniune cu El. Cata vreme esti cu El, gusti din aceasta stare de gratie – din vindecare; cand te indepartezi de El, pierzi si vindecarea (care nu e ceva dobandit odata pentru totdeauna, ci, cata vreme suntem pe pamant, in trup, o putem dobandi sau o putem pierde). De aceea, unii cauta mereu sa se apropie de cei care sunt hristofori ("purtatori de Hristos"), adica de oamenii cu viata imbunatatita. Asa se apropia si acel ucenic de Avva Antonie, fara sa intrebe nimic (precum ceilalti frati), spunandu-i acestui mare sfant, nedumerit de tacerea lui: "Mi-e de ajuns doar sa te vad, Parinte".