Despre invectiva

E lesne de intuit de ce invectiva are priza la public. Cui nu-i place sa-si clateasca timpanul intr-o vorba cu mult piper? Daca nu inteapa, pisca. Daca nu arde, ustura. Daca nu frige, opareste. Cine a cumparat vreodata bilete la un spectacol de mahala jucat cu casa inchisa stie ca individul slobod la gura isi face renume („Spurcat mai e ala la vorba!"), ii intimideaza pe challengeri („Nu te pune cu ala!"), isi amuteste adversarii („Mai, ce i le-a zis!"), atrage ascultatori („Hai, ca se porcaiesc aia!") si capata alai de imitatori. Spunerea de rau e deci facatoare de bine, dar nu pentru invinsi, ci pentru invingatori. Spectacolul e cu atat mai memorabil cu cat e mai ascutita limba rivalilor. Cel mai castigat e, fireste, auditoriul, patruns de aroma vorbei descheiate la toti nasturii.

Circuitul cotidian al invectivei este binecunoscut. Ca mai tot intelectualul suparat pe viata si pe sat, gazetarul nedus de multe ori la biserica are pornirea de a insulta tot ce misca in front. Totusi, nu pare sa existe satisfactie profesionala mai mare decat ocara pusa voiniceste in carca maestrilor emeriti ai politicii nationale. Atacat la baioneta, politicianul il ia in suturi pe gazetar, iar cititorul, multumit foarte de spectacolul la care asista, ii face albie de porci pe amandoi si astfel circuitul se inchide. Asa-i in zilele noastre. Cine injura, e om de cultura. Punct si de la capat.

Cu toate acestea, nici invectiva nu mai e ce a fost odinioara. Lipsiti de beneficiul unei educatii redutabile, trecuti ca gasca pe apa prin scoala vietii, utilati cu limbaj rudimentar si dotati din fabrica cu imaginatia unui dumbphone, unii dintre gazetarii timpurilor pe care le traim nu au, desi se chinuie, nici capacitatea, nici forta de a insulta asa cum o faceau, cu verva si rafinament, stramosii. Rezultatul e o zeama nici gustoasa, nici satioasa, pe care cititorii, unii dintre ei chiar mai primitivi decat „autorii" pusi pe harta, nu le gusta nicicum. Gazetarul, chipurile toxic, reactiv, ajunge de rasul curcilor si bataia de joc a cititorilor sai, unii cu mult mai putin slefuiti decat el. Am zice ca exista, in sfarsit, un motiv intemeiat pentru care gazetarul sa nu-si mai zica gazetar ori ziarist, ci jurnalist, dat fiind ca o incaseaza jour après jour.

Stramutat in subsolurile high tech ale internetului, discursul injurios are raspandire virala, epidemica, numai ca veninul condeierilor caliti in polemici pe viata si pe moarte s-a preschimbat in ignoranta si candoare, intocmai ca in poanta cu serpii calatori prin desert. „- Nu te sssupara", il intreaba sasaind un serpisor pe celalalt, „noi suntem ssserpi veninosi?", „- Da, de ce?", „- Paaai, mi-am mussscat limba!".

Luand aminte la marii maestri din trecut intelegem si mai bine deosebirile ca de la cer la pamant dintre invectiva minora si searbada de azi si loviturile de tun ale asediilor de altadata.

Pentru aducere aminte, sa trecem in revista, prin scoatere din context, cromatica de soc si groaza din arsenalul publicistic eminescian: banditi, canalii, carciocari, cenusari, cioclovine, ciocoi, cotcari, cocote, craidoni, escroci, feneanti, gheseftari, golani, hoti, lefegii, mizerabili, nelegiuiti, nepricopsiti, netrebnici, nulitati, panglicari, paraziti, picpocheti, pornoscopi, pungasi, samsari, scelerati, scursuri, speculanti, tampiti, uzurpatori.

Colturoase si iuti ca focurile de revolver, cuvintele bubuie in poezia unor texte cum astazi nu se mai scriu si nici nu se mai pot scrie. Tuna si fulgera sintaxa maniei, pusa in slujba ostasilor zdrentarosi si flamanzi, intorsi in patrie dupa ce s-au acoperit de glorie in Razboiul de Independenta!

„Nu sunt in toate limbile omenesti la un loc epitete indestul de tari pentru a infiera usurinta si nelegiuirea cu care starpiturile ce stapanesc aceasta tara trateaza cea din urma, unica clasa pozitiva a Romaniei, pe acel taran care muncind da o valoare pamantului, platind dari hraneste pe acesti mizerabili, varsandu-si sangele onoreaza aceasta tara. Si pe cand acesti cumularzi netrebnici, aceasta neagra masa de grecotei ignoranti, aceasta plebe frantuzita, aceste lepadaturi ale pamantului, aceasta lepra a lumii si culmea a tot ce e mai rau, mai mincinos si mai las pe fata intregului univers face politica si fanfaronada prin gazete si se gereaza de reprezentantii unei natii ai carei fii aceste starpituri nu sunt si nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umbla gol si descult, flamand si bolnav pe campiile Bulgariei, ii degera mani si picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului si, veniti inapoi in tara, cad pe drumuri in tara lor proprie de frig si de hrana rea". (Dorobantii, 30 decembrie 1877).

De va plictiseste neimblanzitul Eminescu, luati aminte la Arghezi si la gentiletea cu care pamfletarul smulge carnea de pe oasele nemernicilor. Doamnelor si domnilor, cine e cel mai si cel mai, dupa Arghezi-exterminatorul? „Cand am pus mana pe condei, am inteles sa racnesc, sa biciuiesc, sa snopesc si de aceea am exterminat si exterminez." Terminatorul are o singura misiune, extinctia ticalosilor: „Sa tremure porcii din groapa si sa dardaie gheseftarii, pungasii, fleoartele financiare si toti santagistii, teroristii, bestiile, de furia noastra, dezlantuita cu garbaciul de vergele." (Partotina bosoroaga, 1928).

Si, ca nu cumva sa intre cetateanul la idei, poetul bubelor si muceiagului, marele insolent care a transformat injuratura in literatura, artizanul cuvintelor potrivite le poarta de grija chiar si cititorilor sai: „Ai priceput, cititorule, blegule, care rabzi toate? Ca iau trasura si un dric dupa trasura si vin la tine acasa, de te bat si te ingrop. Sa nu cazi in raza vizuala a ochiului meu magnetic! Atat iti spui, baga-ti mintile in cap si citeste-ma regulat." (idem).

Ce vremuri! Ubi sunt qui ante nos fuerunt?

* Ioan Milica este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Univeristatii "Al. I. Cuza" Iasi