Din Olimp in Hades

 Acesta este drumul parcurs de Hosni Mubarak, ultimul dictator al Egiptului. Dupa o domnie de 30 de ani (1981-2011), dupa ce a supravietuit mai multor atentate, dupa ce a fost rasturnat de la putere in mod violent, la inceputul anului 2011, zilele trecute, Tribunalul special creat pentru judecarea lui l-a condamnat la inchisoare pe viata; aceeasi pedeapsa a primit-o si fostul lui ministru de Interne, Habib el-Adli, in timp ce alti 6 fosti inalti responsabili ai aceluiasi minister au fost achitati. Acuzatia principala: uciderea a 850 de manifestanti in Piata Tahrir din Cairo, acolo unde, in ianuarie anul trecut, a izbucnit revolta.

Se intelege ca reactiile au fost contradictorii. Au izbucnit imediat manifestatii de protest, numai ca nu toate protestele vizeaza acelasi lucru. Unii l-ar fi vrut mort pe Mubarak, altii sunt tare suparati ca au fost achitati cei sase, multi cer plecarea de la putere a Armatei si, in sfarsit, nu putini ies in strada pentru ca asa-i moda in Egipt de vreun an si jumatate. Colac peste pupaza, pe 16-17 iunie va fi turul doi al alegerilor prezidentiale, iar sustinatorii celor doi ramasi in cursa nu pot pierde o ocazie asa buna pentru campanie.

Dar sa ne intoarcem la Mubarak. Multi suntem tentati sa spunem ca soarta lui confirma „adevarul" ca toti dictatorii, mai devreme sau mai tarziu, o termina prost. A se vedea Hitler, Gaddafi, Ceausescu, s.a. Dar acest „adevar" este mai mult un rezultat al dorintei noastre pentru ca, deseori, nu are corespondent in realitatea istorica. Stalin a murit de moarte buna, la fel primii doi din „dinastia" Kim din Coreea de Nord si multi altii care au sfarsit in patul lor plansi de ai lor si, mai mult sau mai putin sincer, de poporul pe care l-au condus.

Apoi, si cuvantul acesta, dictator, acopera realitati foarte diverse; la fel sistemul politic numit „dictatura". Asadar, sunt dictatori si dictatori, la fel, dictaturi si dictaturi.

Un dictator ca Pol Pot, de exemplu, in Cambodgia, a omorat vreo 2 milioane de oameni, in Gulagul lui Stalin au murit vreo 10-15 milioane, iar in lagarele lui Hitler numai evrei au fost ucisi vreo 6 milioane etc.

Dictatura lui Mubarak, insa, a facut parte din asa-numitele „dictaturi de dezvoltare" care au existat, in ultimele decenii, in cam toate statele musulmane din Africa de Nord si Golful Persic. In multe dintre ele inca exista. Nu putem spune ca in Maroc, Iordania, Emirate sau chiar in Algeria si Tunisia ar fi democratie in intelesul deplin – adica european – al cuvantului. Instaurarea fortata a unui asemenea sistem politic in aceste tari  – si altele, asemanatoare – ar fi egala cu impunerea  unei forme in lipsa fondului, ceea ce ar produce mai mari pierderi decat castiguri. Or, „pierderi" in acest caz inseamna tensiuni sociale, conflicte etc. care pot duce pana la razboi civil. Este adevarat, insa, ca este posibil si reversul: o dictatura, fie ea si de dezvoltare, prelungita mult in timp si care raspunde cu duritate oricarei incercari de schimbare duce la aceleasi conflicte si tensiuni, chiar pana la razboi civil, ca in cazul Siriei.

Una peste alta, vreau sa spun ca atunci cand judecam un regim politic – inclusiv pe reprezentantii sai de varf – trebuie sa tinem cont de tara respectiva, de starea ei economica, de contextul geo-politic si geo-strategic in care se afla, de populatia si categoriile sociale care o compun, de religia dominanta si, nu in ultimul rand, de istoria si mentalitatile sedimentate in psihologia lor colectiva de-a lungul secolelor. Toate aceste precautii sunt cu atat mai necesare in cazul Egiptului.

Sa ne amintim in ce conditii a preluat puterea Mubarak. In 1981 a fost asasinat de fanatici musulmani si antisemiti Anwar el-Sadat, presedintele de atunci care „indraznise" sa faca pace cu Israelul  cu doi ani mai devreme. Mare om de stat, intelept, prudent si pragmatic, Sadat a inteles ca n-are alta cale dupa ce Egiptul suferise doua infrangeri catastrofale si rusinoase (1967, 1973) in razboaiele cu evreii. Lumea araba i-a sarit in cap, a fost amenintat din toate partile, blestemat in numele  lui Alah, considerat cel mai mare tradator al drept-credinciosilor etc. Dupa doi ani au reusit sa-l umple de gloante chiar in timpul unei parade militare. Incordarea din societatea egipteana atinsese cote maxime. In aceste conditii a luat puterea Mubarak. A introdus starea de urgenta pentru ca n-avea incotro.

A continuat cu mult curaj, in pofida unor mari riscuri – interne si externe – politica de pace a lui Sadat. A stabilit relatii normale cu Israelul, ba chiar a dezvoltat schimburi comerciale cu evreii pe baza normala a avantajului reciproc. Treptat, statele arabe au reluat legaturile cu Egiptul, in primul rand Arabia Saudita, dar si unele mai radical anti-evreiesti, ca Libia. Egiptul a revenit in fruntea Ligii Arabe, iar Presedintele Mubarak a devenit un fel de simbol al pacii si echilibrului in zona Orientului Apropiat si Mijlociu. Ani in sir el a fost privit cu simpatie si respect, ca cel mai autorizat reprezentant al statelor si lumii arabe la marile reuniuni internationale.

Chiar daca fel de fel de grupari radicale palestiniene si aliati ai lor din lumea musulmana au ramas in conflict permanent cu Israelul, un razboi major in zona – dupa 1973 – n-a mai izbucnit si asta datorita, in primul rand, celei mai mari tari musulmane, Egiptul.

In politica interna, insa, lucrurile au stat putin altfel. O mare parte a populatiei Egiptului a continuat sa traiasca intr-o saracie pe care noi, europenii, cu greu ne-o putem imagina. Cei care au vizitat Egiptul si n-au stat doar in Cairo, Suez sau Alexandria au ramas uimiti cum pot supravietui oamenii in acele conditii incredibile. Desigur, saracia crunta nu este o noutate in Egipt. Ea a insotit istoria acestei tari inca din timpurile de inceput, iar acest inceput este mult mai vechi decat al oricarei tari europene. La fel de veche este si obisnuinta egipteanului de a se supune stapanirii. Faraonii erau zei pe pamant, iar dinastia greaca a Ptolemeilor, incheiata cu celebra Cleopatra, a domnit tot ca vechii faraoni. Romanii au apasat Egiptul cateva sute de ani, la fel bizantinii. Cucerirea araba si noua religie – Islamul – au intarit sentimentul de supunere vechi de milenii. Otomanii, care au stapanit 400 de ani tara, nu stiau nimic despre democratie – nici epoca nu permitea asa ceva -, iar englezii care le-au luat locul la 1882 pana dupa al doilea mare razboi erau cu ochii mai mult pe Canalul Suez decat pe modernizarea sistemului politic.

Nasser, in 1953, a preluat o tara abia iesita din Evul Mediu, a depus mari eforturi pentru a o moderniza, dar conditiile – interne si externe – l-au obligat sa dea prioritate armatei. Acest rol de prim-plan al armatei l-a mostenit Sadat si l-a preluat si Mubarak.

Si atunci, ne putem intreba, daca Mubarak a continuat politica celor doi dinaintea lui, a facut din Egipt o tara respectata, a pastrat pacea etc., de ce a fost rasturnat si condamnat? De ce se vorbeste de el ca de un dictator? El a cazut victima pacatului comun tuturor celor aflati prea mult timp la putere. Cu cat stau mai mult, cu atat pofta de putere creste, cu atat mijloacele de-a o pastra devin mai dure si mai imorale. In plus, ei stiu ca odata plecati din varf ii asteapta condamnarea, razbunarea celor nedreptatiti etc. Si atunci intaresc fortele de represiune, armata trece pe primul plan, serviciile secrete infecteaza intregul corp social, nu mai au incredere in nimeni in afara de rudele apropiate, alegerile devin simpla mascarada etc.

Mubarak a parcurs toate aceste etape, inclusiv cea cu fiii (doi) pusi in fruntea bucatelor. Nu stiu daca si-a omorat adversarii politici ca Gaddafi, de exemplu; oricum, nu au aparut informatii in acest sens. El este acuzat doar pentru mortii din timpul revoltei.

Istoria il va judeca cu mai multa obiectivitate. N-ar fi exclus ca peste ani sa apara o statuie a lui in Piata Tahrir.

Deocamdata, aviz amatorilor, este condamnat ca dictator, a coborat de pe Olimp (tarimul zeilor) in Hades (lumea suferintelor), de pe culme in prapastie, ilustrand, inca o data, in mod stralucit vechea zicere latina „Sic transit gloria mundi". Peste zece zile s-ar putea ca Presedinte sa fie ales fostul lui prim-ministru, Ahmed Shafiq. Cine a zis ca istoria nu-i ironica?