Caută 
6 MIN
Marturisesc, e o meteahna mai veche de-a mea aceea de a ma detasa de subiect. Mi-am insusit aceasta deprindere la singura scoala de jurnalistica pe care am urmat-o vreodata – e drept, la zi, cursuri superintensive de patru ani – numita „Ziarul de Iasi”. Pe vremea cind imi faceam ucenicia ca jurnalist acreditat pe universitatile iesene, recunosc, n-au fost putine riglele primite peste degete in redactie ca sa nu sufoc textele cu opinii personale, sa le las sa respire informatie in stare bruta. Pe care cititorul s-o poata apoi judeca dupa cum pofteste. La ziarul de pe Smirdan nr. 5 am invatat, asadar, sa am grija ca fiecare virgula s-o pun la locul ei, caci, altfel, poate manipula o opinie. Desigur, „Ziarul de Iasi” nu a inventat roata jurnalisticii. Are meritul de a pune insa in aplicare cu rigurozitate principii pe care le gasesti descrise in orice manual de jurnalism si care in Romania sint calcate inca in picioare la tot pasul.
Citind in sus-numitul ziar foiletonul „Testul Max”, am avut sentimentul ca autorul are o revolta viscerala tocmai impotriva acestor reguli de baza ale profesiei. Surpriza oferita in primul episod al trilogiei a fost aceea ca domnul profesor de la Jurnalistica, ce si-a facut un renume prin exigenta sa, si-a manifestat aproape nedisimulat tentatia catre senzationalism. El reproseaza „Cotidianului”, ziarul care si-a „demascat” ultimul redactor-sef ca fiind un fost colaborator al Securitatii, faptul ca, din documentele publicate, „apare un om obisnuit, care a trait sub vremi neprietenoase si a incercat sa se acomodeze cu ele”, si nu o persoana cu chip monstruos, asa cum se astepta sa demonstram. Si, desi sustine ca „numai CNSAS are dreptul sa spuna cine a fost turnator, pe baza analizei dosarului”, domnul Ioncioaia se contrazice singur si uzurpa rolul Colegiului, decretind ca informatiile furnizate de „Max” Securitatii „n-au nici o valoare informativa”. Daca ar fi citit textele din „Cotidianul” cu acribia pe care o impune statutul sau de dascal si formator de opinie, domnului Ioncioaia nu i-ar fi scapat, pesemne, nici informatia ca notele prezentate sint doar cele aflate in dosarul de urmarire al victimei sale, poetul Andrei Bodiu. Si, uite asa, se mai dezleaga unul din misterele definite de domnul Ioncioaia. Si care anuleaza singura lauda implicita, neintentionata, fireste, si nefundamentata pe care ne-o aduce autorul „Testului”, aceea de a fi intrat in posesia dosarului „Max”. Asadar, spre usurarea sa, ziarul „Cotidianul” nu a reusit sa-l obtina: el se afla in continuare la CNSAS, de unde numai Carol Sebastian il poate lua si, eventual, publica. Iar notele prezentate, una scrisa chiar de mina jurnalistului, nu ne-au fost livrate de personaje misterioase, asa cum s-au grabit sa trimbiteze ingrijorati unii teoreticieni de seama ai conspirationismului romanesc prin diverse ziare.
Din afara redactiei a fost primita doar simpla informatie ca intre Cuchi si Securitate ar fi existat niscaiva legaturi. Iar sursa prima, daca ar fi avut ca scop executia jurnalistului in stilul „demascarilor staliniste” – crima de care sintem gasiti vinovati fara dubii – ar fi fost, probabil, mai discreta si informatia nu ar fi ajuns si la urechile domnului Ioncioaia, „de ceva vreme”, dupa cum acesta singur marturiseste. Datoria mea profesionala a fost aceea de a verifica informatia, in conditiile in care imi lipsea orice detaliu. Iar atunci cind, in sfirsit, am reusit sa reconstitui povestea, intilnirea cu Andrei Bodiu a fost determinanta. Un om care nu-si face si nu are nici un merit prin opozitia „victima-calau”, cu fostul sau coleg. Ci tocmai prin normalitate si bunul sau simt. „Nu am fost un erou, dar nici nu am fost un ticalos”. Sint cuvintele prin care Andrei Bodiu a incercat sa atenueze, discret, consecintele asupra celui cu care impartise o camera mizera de camin. Marturisesc, nu am reusit sa empatizez cu Carol Sebastian atunci cind i-am luat interviul sau cind am scris articolele despre el. Singurul meu scop a fost sa nu las zone neacoperite ale subiectului, intrebari care s-ar putea naste fara raspunsuri. Iar, in ce-l priveste, nu am gasit deloc regretul nemarturisirii, ci doar al situatiei dificile in care ajunsese. Si nu ma refer aici la declaratii, ci la ceea ce a transces cuvintelor in intilnirea fata in fata. Pe alocuri, dupa aproape doua decenii, renasteau reflexele lui „Max”, care a incercat sa scape de Mataragiu – cel-cu-ochi-albastri, dar a cedat totusi la prima intilnire. Nu asta a determinat insa „lipsa de empatie” cu Cuchi, dusa, spune profesorul Ioncioaia, „pina la incompetenta profesionala”. Ci tocmai gratie unei reguli de baza a jurnalisticii, aceea care nu mi-a permis nici luxul „solidaritatii profesionale”. Pentru unul care nu practica, ci preda jurnalistica, acesta este insa un maruntis, pe care isi permite sa-l imparta de pomana in dreapta si-n stinga. Este ca si cum s-ar imputa unui politist ca nu a dat doar o amenda colegului care a omorit pe cineva pe trecerea de pietoni. Nu ma astept insa ca cel care a scris „Testul Max” sa considere ca am dreptul la toate aceste argumente legate de caz, fie si doar pentru faptul ca sint prea tinara si nu am avut sansa sa cunosc pe viu teroarea acelor vremuri, precum „Max”. Astept cu interes sa propuna si o limita de virsta pentru asta.
Nu as putea incheia fara a sublinia meritele investigatorii ale domnului Ioncioaia. Sfredelind forumul de la „Cotidianul”, ce a fost inflamat de „cazul Max”, acesta a descoperit ca cea care si-a permis sa-i ia acel interviu, deloc comod, se pare, lui Carol Sebastian este una si aceeasi persoana care in 2004 scrisese „un articol encomiastic la adresa lui Ion Solcanu”. Autorul inventariaza argumentele in favoarea mea aduse de unii forumisti, cum ca atunci nu as fi indeplinit decit o sarcina de serviciu. Opteaza insa pentru cele potrivit carora as fi, totusi, principala responsabila moral de aparitia acelui articol, in ziarul in care, iata, domnul Ioncioaia isi exprima liber aceste opinii. „Max nu putea alege, in timp ce Mirela Corlatan putea refuza sa faca acel articol”, problematizeaza in nota tragica autorul. Pe care, regret, trebuie sa-l dezamagesc din nou. Nu mi-am pus vreodata problema sa refuz sa scriu acel articol, din care imi asum fiecare cuvint. Un reportaj scris – se vede limpede – de un jurnalist crud si care viza modul in care senatorul de Iasi este perceput in satul natal. Daca domnul Ioncioaia ar fi avut rabdarea sa se documenteze nu doar din birfele forumistilor – ce-si permit, in spatele pseudonimelor, sa arunce cu laturi in oricine -, ci direct de la sursa, ar fi observat in primul rind ca articolul nu a aparut in 2004, ci in 2002 si ca a facut parte dintr-un proiect mai amplu al „Ziarului de Iasi”. Tot eu am scris si tot in 2002, in aceeasi idee a redescoperirii unor persoane publice in legatura cu care ai senzatia ca nu se mai poate scrie nimic nou, despre cele „patru iubite ale lui Simirad” (intre care Matematica si Literatura), despre caii de rasa ai taranistului Vasile Lupu, despre metamorfoza spectaculoasa a actorului Duda in printul Radu si, ca sa nu mai plictisesc, despre viata „in blugi” a mitropolitului Daniel. Si tot cu un minim efort de documentare, cel care invoca lipsa de constiinta si, de ce nu, executia unei comenzi jurnalistice in cazul subiectului Solcanu ar fi aflat ca, odata plecata de la „Ziarul de Iasi”, in noiembrie 2004, in nou-relansatul „Cotidianul”, primul meu articol, de doua pagini, a fost ancheta despre „Politicienii cu studii de protocol”. Unul dintre cei incondeiati a fost chiar ieseanul Ion Solcanu, care a fost promovat de la functia didactica de conferentiar la cea de profesor de o comisie de istoria artei creata special pentru el, sub conducerea lui Razvan Theodorescu, pe atunci ministru al Culturii. Cu un dosar din care statea in picioare o singura monografie. Ma astept, nu-i bai, ca domnul Ioncioaia sa considere, in tonul cu care m-a obisnuit, ca poate de data asta Solcanu nu platise destul. Sau poate, cine stie, mai exista o speranta. Si va constata ca nu orice voce echidistanta este una vinduta.
P.S.: Astept cu interes ca domnul Ioncioaia sa mai scrie despre experienta pe care a avut-o in armata cu Securitatea. Poate atunci voi intelege cum e posibil sa-ti amintesti cu ce era imbracat ofiterul care incerca o recrutare, bricheta lui, dar nu si daca a obtinut ce voia. Angajamentul.
