Filmul bate moartea

Ce poate fi mai sfisietor decit sa vezi o femeie vaduva conducind la groapa pe unicul sau fiu? Sa auzi tinguirea celor care insotesc o fiinta ce ramine pe lume fara nici un sprijin? Durerea unei inimi de mama incercata astfel este greu de purtat chiar si de firile cele mai tari. Cu siguranta ca nici Domnul nu a ramas indiferent cind, apropiindu-se de cetatea Nainului, a intilnit un cortegiu funerar ce insotea trupul neinsufletit al celui care era „singurul copil al mamei sale". Coplesita de durere, vaduva nu rosteste nici un cuvint, de multimea lacrimilor abia de observa multimea care Il insotea pe Invatatorul din Nazaret. Momentul este relatat de Sfintul Luca in capitolul 7 al Evangheliei sale, in versetele ce se vor rosti miine in bisericile ortodoxe.

Nu stiu citi dintre cei care vor auzi sau citi ei insisi fragmentul cuprins intre versetele 11 si 16 vor putea sa simta ceva din durerea care a fost atunci in Nain. Cei mai tineri, crescuti in oras, nici nu prea au avut ocazia sa vada cum arata un cortegiu funerar. Acum mortul este depus la o capela de cimitir imediat ce este cu putinta acest lucru, evitindu-se, cel mai adesea, prohodirea lui in casa in care a decedat. Daca, nu cu multi ani in urma, mortul nu era scos din casa decit in ziua ultimului drum, adica a inmormintarii, astazi acest lucru se intimpla foarte rar. Dincolo de legile care restrictioneaza astfel de procesiuni, este si multa comoditate din partea rudelor celor raposati. „Mortii cu mortii si viii cu viii" pare sa fie dictonul dupa care se conduc cei care nici nu asteapta sa se raceasca bine trupul unei rudenii pentru a-l evacua din spatiul locativ.

Explicatia acestui gest ce tinde a se generaliza este cu mult mai profunda. O societate cladita pe „pofta de viata" nu are cum sa inspire fata de moarte decit un soi de teama amestecata cu repulsie. Toti stim ca vom muri, dar preferam sa traim ca si cum acest lucru nu s-ar intimpla niciodata. Iar moartea cuiva, mai ales a cuiva cunoscut, este de natura de a ne strica cumva „cheful" de viata. Se spune ca a sta in prezenta unui mort chiar si pentru citeva minute este de un efect mai cutremurator, asupra unei constiinte, decit o suta de predici despre moarte si judecata ce va sa vina. Intilnirea cu moartea ne pune pe ginduri, ne arata in mod concret, real, palpabil cum vom ajunge si noi, mai devreme sau mai tirziu. Ne face sa ne intrebam daca e posibil ca omul sa se reduca doar la acest trup rigid si rece, care incepe repede sa se uriteasca si chiar sa duhneasca. Ne intrebam daca nu cumva ceea ce ramine dupa inevitabilul deces nu e, totusi, mai important decit trupul acesta pe care ni-l iubim asa de mult si in slujba caruia ne punem fara impotrivire. Or, acest gen de experienta existentiala este adesea evitata.

Culmea este ca la aceasta fuga de realitatea mortii contribuie insasi moartea. Dar nu cea a unor persoane din jurul nostru, ci aceea a unor personaje fictive sau a unor persoane reale, dar necunoscute noua. In filmele artistice sau la buletinele de stiri mortile sint ceva obisnuit. Scenele de film in care sint omoriti zeci de oameni intr-un singur minut nu mai impresioneaza retina. Privim netulburati singele tisnind din rani, oasele trosnind, trupurile prabusindu-se inerte. A devenit un loc comun. Da, asa moarte sa tot fie. Ea e dincolo de ecranul televizorului, iar eu stau comod in fotoliu, mestecind de zor o bucata de pizza sau spargind seminte. Ce bine ma simt acum, dar ce repede am iesit din aceasta incapere atunci cind am dat cu ochii de trupul neinsufletit al bunicii!…

Cu cei tineri inca e si mai grav decit cu adultii devoratori pasivi de filme violente. Prin intermediul jocurilor video, acestia au posibilitatea nu de a urmari crime, ci de a se implica activ in savirsirea lor, de a ucide fara limite si fara consecinte. Ca doar sint crime virtuale. Din pacate, efectele asupra mintii umane nu mai sint virtuale, ci reale. A ucide pe cineva, chiar si intr-un joc precum Doom sau Counter Strike, implica o decizie care se inscrie undeva in subconstient. Iar dupa sute si mii de ore in care faci gestul de a impusca, lovi sau schingiui, probabilitatea de a repeta acest lucru si in realitate este extrem de ridicata. Cu totii am fost socati cind am aflat cum si-a ucis mama un copil din Iasi, anul trecut. Un copil care, dupa aprecierea medicilor psihiatri, devenise agresiv din cauza jocurilor pe calculator, mai ales a celui numit Mortal Kombat.

Copiii au dreptul de a merge la inmormintari

Desigur, nu orice copil absorbit de astfel de jocuri ajunge pina la crime sau la alte acte de violenta. E nevoie si de alte circumstante care sa agraveze un comportament violent cultivat pe calculator. Dar multele situatii in care acest lucru se intimpla e un serios semnal de alarma. Pentru ca celui care are posibilitatea de a-si manifesta violenta, chiar si intr-un mediu virtual, nu are cum sa nu-i fie afectata sensibilitatea si capacitatea de a se conecta la realitatea de zi cu zi.

Paralel, insa, cu aceasta influenta nefasta a jocurilor video asupra copiilor nostri (chiar si a celor nonviolente) se mai petrece un lucru ingrijorator, de data aceasta din vina adultilor. De cele mai multe ori, copiii nu sint lasati sa participe la o inmormintare sau chiar li se ascunde multa vreme faptul ca cineva drag, poate chiar unul dintre parinti, a murit. Scopul declarat al unor astfel de „protectii" ar fi acela de a nu avea un soc acesti copii, de a nu fi marcati cumva pe viata de imaginea unui corp inert intins intr-un sicriu. Am auzit chiar un preot, la un anumit moment, sfatuind o mama sa ascunda copilului ca tatal a murit spunindu-i ca e plecat undeva, departe. Efectul unor astfel de gesturi asupra copiilor este insa devastator. Un copil nu trebuie obligat sa participe la o inmormintare, dar este bine sa stie adevarul asupra mortii, lasind la latitudinea lui daca si cit doreste sa fie alaturi de trupul celui dededat. Altfel, este foarte posibil sa urasca, in timp, pe cel care l-a mintit si i-a ascuns moartea celui drag, rapindu-i sansa de a-si lua ramas bun. Pe de alta parte, copiii trebuie lasati sa cunoasca moartea ca pe ceva care face parte din mersul lumii. Generatiile de dinaintea noastra nu ascundeau copiii de vederea mortii si asta ii facea mai puternici. Acum nu numai ca-i ferim de un lucru pe care, cu cit il cunosc de la o virsta mai frageda, cu atit nu-i mai sperie asa de tare, ba ii mai si lasam in voia filmelor si a jocurilor violente.

Acum doua mii de ani, un tinar din Nain a fost inviat de Hristos Mintuitorul si redat mamei sale. „Tinere, tie iti zic, scoala-te!" au fost cuvintele care l-au readus la viata pe acel copil. Acelasi indemn sa-l punem si astazi la inima copiilor nostri, in varianta contemporana: „Tinere, tie iti zic, scoala-te din fata televizorului si a calculatorului. Traieste-ti propria viata, nu una al carei scenariu e scris de altii. Ridica-te din sicriul unei lumi virtuale, caci de acolo te vei indrepta, treptat, catre o ingropare a constiintei tale. Ridica-te si revino in sinul familiei. Nu indurera mai mult pe cei dragi!"