Iarasi despre invatamintul universitar romanesc

Nici o universitate din Romania nu e inclusa in topul primelor 500 de universitati din lume, din punct de vedere al calitatii invatamintului, a pus punctul pe i Basescu de curind, enervindu-i pe unii, facindu-i sa ricaneze. Sint sigura ca „enervatii” sint cei care intretin folclorul urban dupa care romanii sint unii din cei mai bine scoliti oameni din lume: cel putin in ce priveste cultura generala – noi nu confundam capitala Bulgariei cu a Ungariei – ori cea de specialitate din unele ramuri, la afirmatia asta gindindu-se la olimpicii nostri la matematica, informatica etc.
Ce nu vor sa bage in seama patriotii nostri de serviciu este ca in invatamint – si ma refer la cel superior – lucrurile stau cum nu se poate mai ciudat, mai amestecat, citeodata sau macar in unele locuri catastrofal chiar, cauzele fiind multiple. Ar fi, mai intii, sistemul de intrare pe baza de dosare – adica pe baza mediilor din liceu si bacalaureat -, sistem care ii defavorizeaza evident si flagrant pe absolventii unor licee in care mai exista exigenta, prin urmare in care profesorii sint buni si se tin de ore; asa se face ca un absolvent, in fapt bun si foarte bun, dar cu note severe, de la „Negruzzi” ori „National” ori „Eminescu” – ca sa ma refer doar la liceele iesene – poate fi lasat pe dinafara de un absolvent de la vreun liceu din Negresti, Vaslui, Hirlau etc., notat mult mai lejer, la ocuparea unor locuri in invatamintul universitar. O eroare cum nu se poate mai paguboasa in modul de gindire al Ministerului invatamintului romanesc, eroare care are drept consecinte umplerea facultatilor cu studenti foarte slabi. Ar fi, apoi, faptul ca unele facultati (Litere ori Jurnalistica, de pilda ) nu sint tratate ca facultati „vocationale”, calitatile specifice – simt lingvistic, placerea si obisnuinta lecturii, pasiunea detectivistica etc. – nefiind testate la intrare, cum se procedeaza la alte facultati, declarate de mult vocationale (Arte plastice, Conservator, Sport). Ar fi, apoi, tarele vietii universitare – deconspirate in parte de rectorul UMF in Ziarul de Iasi de acum citeva zile, care spunea ca numarul de profesori si de ore nu tine cont de nevoile reale ale studentilor, ci de nevoile profesorilor de a avea norme. In sensul asta, tot de curind, un amic universitar imi spunea ca a trebuit musai sa fie de fata, pierzind astfel ore si zile intregi, la impartirea normelor, altminteri riscind sa ramina pe dinafara, desi e un cadru didactic de elita. Degeaba m-am mirat eu cum de seful de catedra nu face el acest lucru, stabilindu-i, cum e si firesc, pe prioritari, in functie de atuurile fiecaruia. Asa ar fi normal, a raspuns amicul meu, dar nu se face asa, astfel ca trebuie sa-ti rupi hainele impingindu-te sa obtii ce meriti. Carevasazica, daca ai muschii mai tari si stii sa calci bine pe bataturi, ii dai pe altii deoparte la facutul orarului si la stabilirea normelor, chiar daca instructia, cultura ta pina la genunchiul broastei, te face sa ai dubii daca „evaziv” nu e tot una cu „evazat”. Celor care vor considera ca exagerez aici, adica la calitatea dascalilor – si chiar exagerez un pic, insa numai in litera -, le voi aminti ceea ce ei stiu deja, si anume cum s-a intrat in invatamintul superior dupa revolutie: e adevarat, poate nu s-a mai intrat pe baza de stele pe umar, ca inainte de ’89 – cer iertare celor care au intrat pe bune, se intelege ca sint destui -, dar s-a intrat, majoritar, pe baza de inghesuiala, cumatrii si respectarea formala a conditiilor cerute: numar de carti (or, stiti doar ca numai cine nu a vrut nu a putut, dupa caderea regimului ceausist, sa-si rotunjeasca bibliografia cu carti copiate, plagiate, compilate si scoase apoi la edituri de duzina) si doctorat (or, de asemeni, stiti ca au fost si sint destui profi corupti sau declasati care fac doctori nonstop). Calitatea profesionala a multora lasa, prin urmare, de dorit. (In paranteza fie spus, ca redactor de editura, pot depune marturie ca am intilnit destui ocupanti ai unor posturi in universitati care, la reprosul ca au scapat cam multe virgule intre subiect si predicat in cartile lor, mi-au raspuns cu sinceritate debordanta ca „nu prea le au cu virgulele” – cu aerul, fireste, ca le cer niste fleacuri, trecind cu vederea contributia de substanta a operelor lor…).
Ar mai fi destule de semnalat, de exemplu: cum sa faci un invatamint de calitate cind, din cauza salariului mizer, ca asistent sau lector esti obligat sa dai meditatii ori sa mai faci cine stie ce job-uri in timpul liber, ca sa ai din ce trai? Cum sa faci un seminar de calitate, cind ai in grupa 40-50 sau chiar 60 de studenti? Cum sa faci fata la ore, cind te consumi intr-o mie de intrigi si de jocuri de culise din cadrul catedrelor? Etc. Tot atitea lucruri la care, gindindu-se, un ministru si un staf al ministerului de resort, dar si rectorii universitatilor din Romania ar trebui sa-si piarda somnul. Ceea ce nu pare a se intimpla cu Hardau, ai lui si comp.