Iliescu si pasarile de prada

Televiziunile si ziarele au facut in ultimul timp, la calup, dezvaluiri socante despre cistigurile salariale si averile detinute de multi parlamentari, guvernanti, oameni politici de toate culorile, trepadusi de rang inalt si persoane cu functii importante sau mai putin importane din diverse servicii bugetare. Data fiind discrepanta enorma dintre nivelul de trai al suspomenitilor si nivelul de trai, in continua si spornica degradare, al restului cetatenilor, aceste dezvaluiri ne-au reconfirmat ceea ce stiam de mult cu totii: ca am fost si sintem guvernati de niste oameni carora le pasa prea putin de soarta Romaniei in general. Caram in spate si acum, ca in toti anii postrevolutionari, o clasa politica de joasa speta, pusa doar pe imbogatiri, corupta pina la Dumnezeu si lipsita de orice responsabilitate. Dovada – asemenea averi fabuloase, care nu puteau fi acumulate intr-o atit de scurta perioada prin mijloace oneste, ci, in majoritatea cazurilor, prin frauda, furt, speculatie, mita, deturnare de fonduri, falimentari fortate – toate pe seama capitalului de stat. Si toate pe seama omului de rind, sufocat sub impozite, dari, cresteri de preturi exorbitante la produsele si serviciile de baza si nu doar. In timp ce unii se ingrasa rupind partea cea mai mare din cascavalul comun, altii, carora le ramin numai firimiturile, slabesc – este o lege subinteleasa.

Nu e intimplator faptul ca despre multi dintre detinatorii unor asemenea averi de nababi Consiliul National pentru Sudierea Arhivelor Securitatii (CNSAS-ul) a facut si el, in perioada postdecembrista, dezvaluri partiale sau totale: acesti insi, direct sau prin rude de gradul intii, au fost devotati la singe regimului ceausist, l-au sustinut si ajutat sa dureze. Cum s-ar zice, au servit patria! Acum isi iau rasplata, considerata de ei in ordinea fireasca a lucrurilor, adica …servesc patria la gratar, tocata, fiarta, apetisant prajita. Cu averile lor stoarse din carnea ei. Fiindca tovarasii au avut pirghiile economice, politice si pregatirea psihologica – adica tupeul si cinismul de rigoare – necesare unei actiuni postceausiste in forta: actiunea de a calca peste cadavre, de a nu tine cont de nici un considerent moral, de a li se rupe in paispe de tot ce este bun national, bun comun, de a li se rupe in paispe de soarta tarii.

Cel care a mosit, nasit si trimis in noua lume asemenea pasari de prada cu clont de otel a fost Ion Iliescu, profitorul numarul 1 al revolutiei, cel care a stat zece ani la conducerea tarii. Zece si cei mai importanti ani, cei inaugurali, in care se putea incepe ceva nou, de la zero. El a blocat schimbarea adevarata, fapt care i-a facut pe multi sa conteste ideea de revolutie in Romania. Iliescu s-a opus punerii in practica a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara, care propunea ca fostii securisi si nomenclaturisti sa nu aiba acces, primele trei legislaturi consecutive, la viata politica. Sub regimul lui au fost incurajate mineriadele, iar Iliescu le-a multumit minerilor, cei care au pus cu botul pe labe timida societate civila abia infiripata si cei datorita carora Romania a pierdut un capital enorm de simpatie din partea tarilor civilizate si a ratat startul promitator in cursa cladirii unui nou destin. Doar va amintiti cu ce cuvinte i-a gratulat seful statului in iunie 1990 pe ortacii care i-au umplut de groaza si pe romani, si pe straini: "Va multumesc pentru ca ati demonstrat si in aceste zile ca sinteti o forta puternica, cu o inalta disciplina civica si muncitoreasca, oameni de nadejde si la bine, dar mai ales la greu" (in paranteza fie spus, parca ar fi vorbele fostului geniu al Carpatilor, stilul lui cunoscut pina la greata de unii dintre noi)!

Iliescu a stat la cirma tarii suficienti ani cit "fiii" si "finii" lui sa prinda vlaga si cheag, insurubindu-se de nadejde in toate organele vitale ale Romaniei. Cei cu staif in structurile inalte, cei de rang inferior peste tot, pina si la conducerea unor asociatii amarite de locatari, adica oriunde exista un cit de mic corp viu, de unde sa suga bani nemunciti. Nu e de mirare ca fiii si finii lui, instalati si in fotoliile Justitiei, il scot acum basma curata in "afacerea" mineriadei din 1990. Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte – e legea talionului. Serviciu contra serviciu, bibicule! – e legea dalmatienilor romani. Cu care se apara, se sustin reciproc, se imping inainte, impingindu-ne in acelasi timp pe noi in saracie si disperare, in lumea a treia.