Impulsuri mocnite

Citind rubrica "Pulsul orasului" din urma cu doua zile, ma gindeam: oare ce-as fi raspuns eu la intrebarea: "Guvernul Boc trebuie inlocuit?", adresata cititorilor "Ziarului de Iasi" de catre reporter… Oare as putea fi la fel de transant, ca unii dintre cei chestionati, sau as da-o pe dupa chiersic? In fapt, ocolesc subiectele politice, cam de cind am constatat ca la politica si la fotbal se pricep (aproape) toti. Si nu atit opinia cetateanului obisnuit (neturmentat) ma complexeaza, cit cea a comentatorilor care practica un fel de corrida, infuriindu-se artificial, doar pentru a stirni palpitul multimii. Insi monocorzi, precum Iosif Boda, sau apocaliptici, precum C.T.P., tipese isterice, de pe la televiziunile mogulesti, agita cape si spade sau isi dau ochii peste cap, de crezi ca le-a apucat apoplexia, spre a te convinge ca da, se poate si mai rau, sintem abia la jumatatea prapastiei. O fervoare a catastrofei, o bucurie a iminentului dezastru national le traverseaza chipul si sufletul, mereu doritoare de "subiecte tari". Si nu stiu cum se face ca, uneori, "realitatea" e ea insasi prohibitiva si nu le satisface enormul apetit necrofag. O pandemie, extrem de promitatoare, s-a dovedit a fi o simpla si prea efemera epidemie. Incalzirea globala nu se produce asa cum s-a estimat, intr-un ritm galopant, care sa ne dea gata in citeva luni. Dupa prabusirea avionului cu inalti demnitari polonezi, care a tinut ecranul fierbinte citeva saptamini, abia daca au mai intrat in cadere libera doua-trei aeroplane, si acelea cu prea putini pasageri. Din motive necunoscute, vapoarele nu se mai scufunda. E adevarat, unele sint rapite de eternii (si fascinantii) pirati somalezi, dar si acestia dau semne de plictis intr-o meserie oricum monotona. Pina si rom(an)ii din Italii sau Spanii s-au mai dat cu lumea, nu-i mai omoara chiar pe capete pe indigeni. Violurile, tilhariile, spargerile de banci, de coduri si de apartamente se mentin la un nivel optim, dar le lipseste cam de multisor elementul senzational. Altfel zis, s-au banalizat, au intrat in stereotipul vietii cotidiene. Ca si guvernul Boc, care, ca un hopa-Mitica, nu cade decit in picioare. O anuntata, mult dorita si intens mediatizata greva generala, adevarata mana cereasca pentru mass-media, s-a dovedit a fi un simplu fis. Ca si o motiune de cenzura, exercitiu democratic ce vrea sa ne arate ca Opozitia vegheaza. Atunci cind nu doarme. Ca si Puterea, de altfel.

E de observat ca, in intimpinarea iminentei rezectii de salarii si pensii, cei mai vocali protestatari se dovedesc a fi nu amarastenii, care traiesc de azi pe miine si au imprimata in ei mioritica filosofie a fatalitatii, ci "clasele" asa-zicind favorizate, cu venituri frumusele, mult peste medie. Sint aceleasi "clase" ce, in urma cu un an-doi, au primit bucuroase maririle salariale si au votat, la fel de bucuroase, "marimile" care le-au marit. Atunci nu s-a intrebat nimeni daca sacul nu cumva a ajuns la fund, iar acum sint cuprinsi de-o sfinta – si omeneasca – indignare ca li se ia darul inapoi.

Si-ar mai fi un amanunt: primii in care a lovit criza – pe cind nu-i prevedea nimeni dimensiunile – au fost cei din sectorul privat. Intr-un an au disparut  mii de firme (mici, mijlocii, chiar mari) si au fost disponibilizati zeci de mii de oameni. Au "pus-o" acestia de vreun miting, de vreun protest? I-a bagat cineva in seama? Au zbirniit televiziunile mogulice de indignare? A fost cineva solidar cu ei, eventual vecinii, bugetari/pensionari, care isi luau bine-mersi malaiul, fie acela neindestulator?!

Ceea ce vreau sa semnalez aici este tocmai lipsa de solidaritate, indiferenta fata de aproapele ajuns la necaz si sfinta minie care ne cuprinde doar atunci cind noi insine sintem calcati pe batatura.

Cit priveste pulsul orasului – probabil si al tarii -, acesta ar trebui cu atit mai mult sa ne ingrijoreze. Dezamagirea, lipsa de perspectiva, totala neincredere in politicieni, sau alternative disperate si alarmante, cum ar fi "recursul" la dictatura, dau dimensiunea unui esec pe care nu-l intrezaream in urma cu doua decenii. Desigur, ultimii veniti – cei doi B, adica: Basescu/Boc – ar trebui sa plateasca oalele sparte, de ei si de altii, sa-si ia catrafusele si sa plece. Crin Antonescu deja si-a anuntat disponibilitatea de a fi premier. Geoana poarta-n rucsac bastonul de presedinte. Ponta tine aproape. Nastase e deja uns cu toate alifiile. Tariceanu e mereu disponibil. In Vadim, justitiarul da peste margini. Cu Gigi (Becali, desigur) am cistiga, deopotriva, un star de fotbal si un sfint. Sa nu-l uitam pe Dan-Antena, oricind gata sa-si sacrifice "antenele" pentru binele patriei. Oricare dintre acestia pare a rezolva cit ai bate din palme (la un miting) criza, detinind dumnealor solutii cit la mintea cocosului, cit miraculoase. E un scenariu cu care deja ne-am obisnuit.    

Oare n-ar trebui sa procedam ca islandezii, sa aducem la Putere un Partid al Celor Fara de Partid?