„Inhalatiile” unui poet de dincolo de Prut: Nicolae Popa

…La scurt timp dupa calatoria mea la Chisinau, am primit "Inhalatiile" lui Nicolae Popa, cu un scurt mesaj: "Draga Nichita, sper sa nu fie o povara pentru tine lectura acestei carti de versuri, in orice caz nu una prea grea!". Am lasat volumul sa dospeasca pe birou, apoi, intr-o seara, m-am apucat de el. N-a fost o lectura tocmai usoara, ci mai degraba dificila, intrucit mesajul poetului e unul stratificat, plin de subintelesuri ce se lasa abia ghicite, mascind o drama interioara, o ardere de tot la foc mic, spuzit, a propriei existente, marcata de tot felul de intimplari, ce au lasat cicatrici adinci in constiinta sa. Titlul volumului te duce cu gindul la consumatorii de etnobotanice sau, mai degraba, la acele metode de tratament traditional prin care cineva, aplecindu-se asupra unui vas plin cu apa fierbinte, isi vira capul sub un cearsaf, tragind pe nari aburii fierbinti ce se degaja de acolo, pentru a-si descongestiona tesuturile si a scapa astfel de frisoane…

Inhalatiile lui Nicoale Popa nu te scapa de frisoane, ci mai degraba le amplifica. In acest sens, volumul poate fi privit ca un mic tratat de descompunere, in care au fost consemnate ginduri si intimplari mai mult sau mai putin fericite din biografia sa…

Si daca tot am amintit de Tratatul de descompunere, sa facem o scurta paralela intre "opusculul" cioranian si Inhalatiile lui Nicolae Popa. In tratatul sau de descompunere, Cioran priveste fiinta umana ca pe o "paiata plina de globule rosii", colcaind de "otrava si putreziciune". Cioran e un anarhist. Un negativist patetic. El vorbeste in raspar. Intoarce pe dos orice adevar, orice teorema, apelind la logica si la sofisme. Tonul tratatului e unul retoric, negatia e incarcata de energie… "Cel care vorbeste in numele celorlalti e totdeauna impostor", spune Cioran. E si acesta un punct de vedere. Nu trebuie sa privim insa afirmatiile lui Cioran ca pe niste axiome. Ele trebuie descifrate si intr-o cheie ironica. Tratatul de descompunere cioranian seamana cu un muzeu al monstruozitatilor naturii umane, conservate in borcane umplute cu formol. Inauntrul lui gasim doar exponate, nu si structuri vii, aflate intr-o perpetua schimbare.

In Inhalatiile lui Nicoale Popa, chiar daca avem de-a face cu descompunere, procesul acesta pare sa nu aiba prea multe puncte comune cu tratatul lui Cioran. Observatiile facute de poet sint picloase, abulice. Moi si lunecoase ca niste moluste. Fiintele din poezia sa se comporta nu ca niste paiate, ci mai degraba ca niste spectre, ce se intorc din lumea viselor in cea reala pentru a-si continua trairile, hranindu-se cu aburii unor amintiri venite dintr-un trecut mai mult sau mai putin apropiat… Erotismul se consum in gol. In Dusul de noapte, de pilda, apa curge si spala urmele vechilor saruturi si imbratisari, inabusind dorintele. "Aud noapte de noapte usa la baie deschizindu-se / ca un oftat al nimanui, suvoaie fierbinti / imbraca un cap rece, / atit de rece incit suvoaiele ajung de-abia caldute la umeri…". In contact cu aceste umbre, oglinzile pocnesc, iar "suvoaiele se retrag undeva sus / unde nu-i decit intuneric si ceva mila", dupa care "usa la baie se inchide la loc / impinsa usor de acelasi oftat / oarecum domesticit pentru o casa din care / in cele din urma toti vom pleca…". Dusul de noapte ramine deschis si dupa rememorarea actului erotic, spalind "absentele noastre tot mai reci/ absentele noastre tot mai geroase…".

"Inhalatiile" lui Nicolae Popa structureaza in interiorul sau mai multe drame. Una dintre ele e legata de imaginea mamei, ce apare in ograda casei inconjurata de niste muzicanti, desprinsi, parca, din picturile naive. Veselia neverosimila ce inunda batatura prevesteste iminenta stingere: "Dar ce cauta muzicantii in ograda noastra!? / Doua tromboane inalte cit omul stralucesc / rezemate de usa…".

Poezia aduce cu un carnaval funambulesc, populat de fantose incotosmanate in haine familiare. Muzicantii isi lipesc fetele de geam, incercind sa desluseasca in odaia rece ceremonialul imbratisarii "rochiilor surorii disparute" si sa surprinda urletul inabusit al unor peruci reflectate in oglinda. Nu deslusesc nimic, fiindca spatiul dinauntru este similar cu vidul. Stafiile muzicantilor interactioneaza aici cu spectrele ce bintuie interiorul casei parintesti. Golul din afara e atras de golul dinauntru. Din pricina acestei inclestari, specterele trompetelor se rasucesc in geam, luind forma unor sfesnice "innodate de vint", transformind astfel taraful intr-un sobor duhovnicesc. Pe patul de dupa soba apare pentru o clipa imaginea tatalui "care a zacut acolo si a citit, iar a zacut si iar a citit", polemizind cu "fel de fel de vedenii". Acolo el a baut ultimul pahar de vin, a fumat ultima tigara, si tot acolo si-a lasat, drept ofranda, ultimul oftat. Acum pe patul de dupa soba "intunericul / isi deschide toate catacombele", in timp ce incaperea se umple de "zbuciumul celor care au plecat de mult de linga soba / iar dincolo inca n-au dat de caldura".

Daca prima parte a volumului e inchinata spectrului stramosilor, a doua parte cuprinde insertii dintr-o realitate ceva mai palpabila, dar la fel de dureroasa. Aburii amintirilor se ridica dintr-un trecut apropiat, amestecindu-se cu "hoardele de hormoni si spermatozoizi" ce se rotesc asemenea unui roi de insecte deasupra patului impodobit cu "perdelute multicolore". "Astept perdelutele, astept sa vad perdelutele fluturind la capatul patului. / Astept un pat. Odata cu patul veni-va si ora lingusirilor / si totul va degenera intr-o iubire la limita imbalsamarii / cu sarutari uscate pe miini, urmate de / sarutul nevrotic pe frunte".

Un foarte frumos poem care gloseaza pe aceasta tema a instrainarii este Zenit-ul goliciunilor. Titlul are o dubla semnificatie: de orizont de asteptare, dar si de obiect, de depozitar al imaginilor unei iubiri de mult consumate… In pragul unui amurg de iarna, potopit de ciriitul de ciori, demontind piulita cu piulita aparatul de fotografiat marca Zenit, ramas ca o relicva a trecutului, barbatul incearca sa reconstituie imaginea unei zile insorite pe plaja marii. E precizat foarte clar locul. Scena pare sa fie cit se poate de reala. "Demontez Zenit-ul ce ne-a insotit intr-o vara la mare./ Stii, atunci cind tu erai la Mamaia singura in slip care citea/ iar Zenit-ul facea clic! Si pescarusi se indepartau brusc/ de spatele tau, se lepadau de tine/ fixindu-ma ca pe un perfid paparazzo…". Accentul cade aici pe indepartarea pasarilor. Zborul lor seamana cu un acces de gelozie. Sau mai degraba cu un avertisment. Femeia pozeaza. Ea vrea sa fie imortalizata citind o carte. Pescarusii simt ambiguitatea momentului si parasesc locul. Nu si barbatul. Pentru el, jocul femeii e unul cit se poate de firesc. Acesta e unul din momentele fericite, poate chiar armonioase, ale cuplului, pe care incearca sa-l reconstituie demontind aparatul… "Asez pe pervaz detaliu linga detaliu tot Zenit-ul, / cercetez, amusinez, trag cu urechea, ii scanez la lumina. / Poate o fi ramas, imi zic, ceva viu de pe atunci, / ceva din felul cum iti stergeai coapsa de nisip, / poate s-a pastrat vreo adiere din felul cum miroseai / mult mai insorit decit nisipul Marii Negre…". Fotografia din album nu-i este suficienta. Ea e rece. Impersonala. Barbatul incearca sa reconsituie nu imaginile, ci sentimentele, realitatea clipei de atunci. "Exclus sa nu mai pastreze Zenit-ul in maruntaie / zbaterile de atunci…".