Meritam alte amintiri

In anii de dupa razboi, cind familia mea trecea prin incercari grele, cind tata astepta sa fie „ridicat” (termenul era consacrat, arestarile politice constau in „ridicari” nocturne), un rol important in existenta noastra il avea o lada; un ladoi mare, greu, de lemn solid, cred ca era stejar, cu incheieturile ferecate in coltari de fier, inchis cu doua lacate sigure. Obiectul nu avea nici un nume, nu-i spuneam in nici un fel, dar credeam ca este „lada de zestre” a familiei. Multi ani am dormit pe aceasta lada, toti anii studentiei; nu ma deranja deloc duritatea suprafetei peste care o patura groasa inchipuia o saltea. Nu stiam ce contine, ce tezaur ascunde aceasta lada; ma gindeam, desigur, la acest „tezaur” misterios, dar adormeam atit de repede, incit nu aveam timp sa formulez macar o impresie. Bineinteles, am aflat intr-o zi ce era in lada; erau scrisori, multe fotografii si nu mai stiu ce acte ale unor proprietati din Basarabia, de unde, din Soroca, erau bunicii la care stateam; nu mai trebuie sa spun ca aceste „proprietati”, o casa, o vie, o livada, s-au pierdut pentru totdeauna, ca le-a inghitit istoria.
Bunica mea, o femeie cu foarte putina carte, devenise (fiind o cititoare pasionata si foarte inteligenta) un autodidact de o cultura si intelepciune care ma uluiau (raminind totusi foarte echilibrata si cu armonioasa viata sufleteasca). Spunea din cind in cind ca in lada aceea este tezaurul ei. Mic tezaur si totodata urias; stiam ca se refera la tezaur ca notiune spirituala, nu la avere.
Nu stiu ce o fi devenit, cu timpul, „lada de zestre”. Tezaurul s-a mai pierdut si el, impartit intre membrii familiei care au luat, cum s-a intimplat, unii niste fotografii, altii niste scrisori, au disparut si cele citeva carti din lada, cite un guler de blana scumpa, mincat de molii, niste dantela de Bruges…
Singura mea mostenire pe urma acestei trecatoare si triste istorii a ramas convingerea ca, virtual sau, uneori real, fiecare dispunem de un tezaur: citeva fotografii, citeva imagini, amintiri care se inscriu in fiinta noastra; pentru ca, vorba nu mai tin minte carui francez, „amintirile sint singurul loc in care ne putem refugia”.
Sigur, intr-o perioada ca aceasta in care ne aflam, adevarurile sint conditionate de consistenta materiala si este utopic sa deturnam intelesul supremului cuvint, tiranul cuvint care este averea. Numai unul ca Zorba, deschizindu-si bratele sa cuprinda muntele, maslinii si portocalii si marea albastra a Greciei, isi permitea sa exclame: „Avere… bogatie… uite la lumea asta minunata… este a mea, a noastra… Ce oameni sint mai bogati decit noi?”. Zorba era serios in neseriozitatea lui, dar cine are geniul sfidarii, al nepasarii, geniul libertatii, cum le avea Zorba? La urma urmei, Zorba ramine o fictiune.
Sa ma intorc, deci, la tezaurul de care vorbeam…
*
Nu mai stiu unde o fi lada de zestre, s-a pierdut intr-o putrezire de gunoi sau intr-un foc purificator…
Metafora, adica tezaurul, care cuprinde amintiri si fapte esentiale, mi-a prins totusi bine… Am asimilat-o fiintei mele, propriei mele istorii. Sint o colectie de amintiri, impresii, de dorinte satisfacute sau nu. Si mai ales de vise si iluzii… Seamana aceasta colectie cu ceea ce incearca sa demonteze si sa dezarticuleze psihanaliza? Numai aparent. Am cunoscut (poate cel mai bine dintre „psihanalistii” romani), intr-o scoala pariziana celebra, cea mai ilustra psihanaliza, psihanaliza la ea acasa. M-am convins ca este o tehnica perfect pusa la punct conceptual, dar, totodata, o metoda distructiva; analiza extrage din contextul faptelor structurile, examineaza toate piesele care compun sufletul. Incearca sa le restaureze si sa le puna la loc, dar rezultatul seamana teribil cu o mica sceneta a lui Chaplin: ceasornicar, i se aduce la reparat un ceas scump, care „intirzie, dar… merge”; il desface meticulos, extaziat de perfectiunea mecanismelor; masa la care lucreaza se umple de maruntaiele ceasului. Cind incearca sa remonteze obiectul, nimic nu se articuleaza, ceasul a devenit o gramada de piese izolate… Nu pot uita fermecatorul gest de neputinta al lui Chaplin, ingramadind ceasul desfacut intr-o basca si ridicind, dezolat, din umeri. Nu-l mai poate pune la loc…
Psihanaliza desface si ea piesele sufletesti componente, dar nu restabileste nimic. Insul pleaca cu sufletul ingramadit intr-o basca; in schimb, i se intimpla totusi ceva: contracteaza un supliment de boala, o noua formula simptomatologica, devine filosoful propriei sale suferinte…
Nu vreau sa repet intimplarea, sa descompun, in piese amintirea lazii de zestre; vreau insa sa restabilesc ceea ce a fost odata un tezaur, sa elimin ceea ce nu mi se potriveste, sa retin imaginile, amintirile, visele care sint ale mele, sa le pun la locul lor.
Daca ma gindesc bine, aceasta ordonare nu ma explica numai pe mine: ea explica o generatie, caracterizeaza o zona cronologica din care fac si eu parte, este o problema de antropologie. Ce as retine din acest tezaur care, in mod firesc, este haotic, o lada de vechituri?
*
As retine, sigur, si bune, si rele, cum a fost viata mea (si a unor generatii apropiate).
Pun in ordine, cu gindul la sfinta mea bunica – foarte ordonata – citeva imagini; sint, de fapt, niste fotografii care s-au imprimat in sufletul meu: o cimpie fara sfirsit, intinsa in dimensiuni ametitoare, facind concret infinitul. Eram copil mic, stateam intr-o casuta pe malul romanesc, inalt, al Nistrului. Peste apa Nistrului, dincolo, era cimpia rusa care ma infiora, dar ma si atragea, amestec de sentimente care a ramas totdeauna in sufletul meu in care, poate de atunci, a aparut o tendinta de vagabondaj irepresibil. Si acum visez s-o iau razna; privesc, de exemplu, „Mersul trenurilor” (care, intr-o vreme, era romanul meu de capatii). Ma las purtat de visari hoinare, aiurea, sint gata (ce neplacut este sa trebuiasca sa fii serios!), de exemplu, sa ma urc in gari necunoscute si sa ajung la alte gari necunoscute. Va spune ceva perspectiva de a lasa balta totul si de a face un drum pe calea ferata de la Deda Veche pina la Saratel? Sigur ca nu, cititorii mei sint oameni normali. Dar eu as vrea sa ma duc spre nordul transilvanean cu un alt fel de tren decit solemnul rapid, sa trec prin statii cu nume neobisnuite (Sieu, Sieul mare, Sieul mic…), sa ramin acolo citva timp, sa traiesc in provincia de acolo.
Tot in lada, alaturi de aceste vise (nesanatoase?) voi pastra unele amintiri teribile, si ele increstate profund in mine. Una, din prima copilarie, cind, dindu-mi cineva un binoclu, urmaream viata de dincolo de Nistru, unde stiam ca era revolutie. Lumea vorbea cu spaima si eu ma temeam de revolutie. Ma tot uitam prin binoclu, imi placea sa privesc un ritual petrecut in fiecare seara in satul de peste Nistru, care se chema Tichinauca. Prin binoclu urmaream cum spala flacaii caii si auzeam fetele cintind atit de duios, incit imi curgeau lacrimile. Fetele acelea erau frumoase si o caldura placuta ma apuca privindu-le. Eram destul de prost si pe atunci, pentru a nu intelege mai mult. Nu am priceput nici de ce s-au adunat oamenii cu o fanfara care cinta Internationala pe malul rusesc, intr-o zi in care la noi era Pastele, de ce au adus citiva oameni legati intre ei si au indreptat catre ei pustile; de ce au cazut oamenii aceia, unul peste altul, dar legati intr-o gramada agitata, de le-au sarit cusmele din cap, de ce urla ciinele nostru, Grivei. Cind am inteles, m-a apucat un plins cu sughit. Rezultatul a fost curios: am privit de atunci la malul rusesc cu binoclul intors, sa indepartez, in mintea mea, locurile acelea.
Am sa pun in lada mea de zestre si pogromul de la Dorohoi, la care am asistat de la citiva metri, vazind cum se trage cu toporul in capul unor elevi evrei, macelariti acolo de niste soldati (aflati in trecere cu regimentul prin orasul nostru; veneau de la Cernauti).
…Frumoasa zestre… Ca si trenurile de refugiu, in care am calatorit douazeci de zile pe o platforma, sub ninsoare rea, cum sint ultimele ninsori ale iernii.
Toate acestea m-au inzestrat, pe mine si pe cei de un leat cu mine, cu un anume profil sufletesc.
Dar o sa adun cu grija, asternindu-le la loc ferit, si „altfel” de imagini. Citeva, putine, carti, amintiri din calatorii – unele uluitoare; concerte de neuitat; marile spectacole de teatru (cind inca nu era invadat de rugina vulgara a modernismului precipitat), vreo doua carnete… amintiri despre pentru ce merita traita o viata; si citeva gratioase figurine incrustate in elegant filigran. As pune si vreo doua flori uscate, citeva imagini despre niste peisaje pe care (fiindca as fi vrut sa fiu pictor) le-as fi pictat…
Ar mai fi, sigur, citeva ceva… Dar, cum ar spune Bacovia, „ceva nu-i bine aici pe pamint”.
Si i-as da drumul lazii pe Apa Simbetei… Generatiile noastre cred ca meritau alte amintiri…