Mic jurnal german (II): Weimar, Buchenwald

Dupa vizita la casa si muzeul Goethe, a urmat cea la casa si muzeul Schiller, situate pe cea mai frumoasa si mai batuta strada din Weimar, care  ii poarta numele. Poetul a cumparat-o, gasind-o ideala pentru el, sotia sa si cei patru copii ai lor. A si reusit sa o plateasca, in cei numai 3 ani cit a mai trait. Dupa moartea sotiei (1826), aceasta casa a fost cumparata de primaria din Weimar, care a facut in ea primul muzeu de literatura germana. Mie mi s-a parut ceva mai modesta, cu mai putine camere, cu mult mai putin mobilier sau obiecte de arta si carti decit a lui Goethe, marele lui prieten. Si rece, cu holurile enorme…

Recomandate in pliant in mod deosebit pentru vizita sint biroul, salonul si sala de receptie a autorului lui Don Carlos, unde sint plasate cel mai cunoscut portret al sau, pictat in 1791 de Anton Graf, mulajul unui bust si o gravura (Batalia de la Bunker Hill) pe care o aprecia mult. Le-am vizitat, fireste, cu mare emotie. Dar la fel de interesante mi s-au parut dormitorul sotiei si alte camere din apartamentul ei, decorate cu desene facute chiar de Charlotte Schiller si de copii, bucataria familiei, lunga si joasa, plina cu obiecte autentice si ele, si… camera secretarului (in acelasi timp servitor al) poetului.

In biserica Sfintul Petru si Pavel, datind din 1555 (in care e mormintul filosofului, teologului si poetului Herder – alt mare prieten al lui Goethe), Marga, Julia, Roland si eu ne-am recules in fata unei enorme picturi a lui Cranach cel batrin, infatisindu-l pe Iisus crucificat, la picioarele caruia, in stinga, erau portretele lui Luther si al lui Cranach insusi, acesta din urma executat de fiul sau, el insusi pictor…

A urmat o plimbare prin oras. Ne-am amuzat trist cind am vazut piata Teatrului – cu statuile lui Goethe si Schiller in fata – dominata de enorme reclame la Coca Cola. Si am ris sanatos descoperind ca primaria orasului stie sa se joace copios: numele pietii teatrului, Theaterplatz, era scris si corect, dar si, in alt colt al ei, in anagrama: Pheatertlatz, ca si numele strazii Schiller – Schillerstrasse devenise Stillerschrasse…

                *

Apoi, la dorinta mea expresa – si putin masochista, recunosc, dupa ziua aceea minunata -, am luat-o spre Buchenwald, temutul lagar nazist aflat la numai vreo 8  km de Weimar, unde au pierit in cel de al doilea razboi mondial circa 60.000 de victime – evrei si alte nationalitati. Am urmat "drumul singelui", prin padurea de fag (Buchenwald). Cind am ajuns acolo se insera, fostele cladiri administrative aveau geamurile intunecate si nici in cele locuite acum de cetateni oarecare nu se vedea inca nici o lumina. Si muzeul era deja inchis. Dar poarta lagarului, cu ceasul oprit la 3,15 – ora la care lagarul a fost eliberat de americani – , era deschisa. Si, fireste, etala inca, in broderia ei de fier, inscriptia cinica si dureroasa "JEDEM DAS SEINE" ("Fiecaruia ce i se cuvine"). Am intrat in lagar. Baracile unde statusera in conditii inumane cei condamnati fara vina la moarte cumplita de catre nazisti nu mai existau, dar locurile pe care fusesera instalate, niste lungi alei de pietris, erau foarte vizibile. Dupa razboi, in aceleasi baraci au fost aruncati aici, de catre invingatori, nazistii si lasati sa moara de foame, frig si epuizare. Moarte pentru moarte…

Ne-am plimbat fara o vorba, cu ochii in pamint, prin zona aceea; la un moment dat, ultimele raze de soare au aprins padurea din jur; cu o privire incarcata de nedumerire si tristete, Julia mi-a spus incet: "Mi se pare ciudat cum de poate fi aici vreme buna!".

Foarte aproape de baraci, in dreapta, se inalta cosul crematoriului sinistru. In imediata lui vecinatate – ne-a zis tinara noastra prietena, care a facut un stagiu de cercetare de citeva luni acolo -, se descarcau lazile de bere si proviziile pentru ofiterii nazisti, cazati cu familiile lor in cladirile de peste gardul de fier, adica la doar citeva zeci de metri. Si, totusi, cind a venit vremea sa fie intrebati, au spus: noi n-am vazut nimic, n-am auzit nimic! Ca si cetatenii Weimarului, care, dupa ce lagarul a fost eliberat, au fost obligati sa mearga si sa vada ce se intimplase acolo, la citiva km de ei…

Am tinut sa vizitam si impresionantul Memorial din apropierea lagarului. Am coborit si urcat citeva sute de trepte; drumul de coborire, marginit de pietre in basorelief cu scene de cosmar din lagar, era el insusi o istorie a crimei si a durerii. Pe latura care unea coborisul de urcus – latura la capete marcata cu doua gropi enorme, al caror scop era sa primeasca ramasitele de la crematoriu si cadavrele -, nemtii au tinut sa cinsteasca memoria victimelor, ridicind 18 pietre enorme, cu doar numele tarilor din care proveneau cei ucisi (Romania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria etc.) gravate pe ele. Alaturi, drapelele acestor tari straluceau viu colorate. Cind am urcat, cu efort, treptele spre turn, intimpinati de grupul statuar realizat de Fritz Cremer, era deja intuneric.  

Publicitate și alte recomandări video