Mindria de a fi moldovean

Citesc zilele trecute, intr-o foaie locala plina ochi de un patriotism made hat in era podurilor de flori (raposata, sireaca, dar inca trecuta cu vederea de manuale – pentru ca prudenta aprecierilor, reverentele incarcate de echivoc sau neutralitatea "echidistanta" sint, nu mai incape indoiala, un mod de a neglija adevarul; ori – poate mai exact – de a te eschiva de la asumarea lui directa, nemachiata), citesc cum ca, vai, ceruri atotcomprehensive, de Ziua Independentei, de ziua Limbii Noastre (va imaginati cum traduc rusii sintagma – nas iazik – si ce inteleg ca atare?) moldovenii au vopsit, au carat lut, si-au renovat locuintele, au mers la cumparaturi, s-au chivernisit cu dulapuri, fotolii, s-au intolit, iar unii – culmea tupeului, probabil – s-au apucat sa puna rosii si castraveti la murat. In loc sa se mindreasca, vorba Planetei Moldova, cu faptul ca sint, na, moldoveni, adica bipezi de exceptie, natiunea aleasa, careia Dumnezeu i-a tinut pumnii in toti acesti interminabili ani de tranzitie. Si in loc sa arboreze, cum fac americanii cei sentimentali, cite un tricolor in stresina casei… Ca daca am putut supravietui bine mersi inanitiei, gerului si inflatiei si inca am izbutit sa parcam in fiece ograda, printre oratanii si suine flegmatice, cite un Mercedes second-hand (un pomicultor din zona si-a tras chiar si Hummer: pe bune!), e semn de pronie, maica. Ca de ce altceva poate fi?

Drept care editorialul le bate moldovenilor, moralizator, obrazul. Publika lui Vintu – ma maninca inca de mult sa spun – ne-a tot indemnat in vara asta sa arboram cite un drapel si sa fim mindri. De ce anume, nu ne-a spus tocmai limpede. Ceva evaziv, la limita cu metafora suprarealista, lasind sa se inteleaga ca ar fi, vezi, Doamne, de la sine inteles (pardon de calambur), neadmitind apriori contrariul. Nici PLDM-ului – care a folosit canicula cam in acelasi scop – nu i-a trecut prin cap (si e vorba, evident, de un cap general, suma a mai multor minti parca stralucite, ce dracu’!) ca moldoveanului mediu, cel care tocmai s-a intors de pe la Moscova, Krasnoiarsk ori, cine stie, de prin Portugalia, Spania si inca pe de unde am apucat sa ne bajenim intre timp, nu-i arde nici macar teoretic sa proceseze un verb atit de gaunos. A te mindri, hic et nunc?! Da’ cu ce, iubita AIE? Cu faptul ca in locul promisei ordini de tip european abia de putem strabate printre gramezile de fecale deontologice? Cu faptul ca, in locul unei fabrici de impletit coltuni, macar (vorba lui Viorel Mihail), ne-am procopsit in ultimul timp cu tocmai doua televiziuni de nesfirsita – si infatigabila! – gargara si poliloghie?! Cu faptul ca tot nevestele, nepotii si verii ni se spetesc la negru pe cele meridiane? Cu faptul ca si la noi, in fine, marijuana ti se livreaza franc prin discoteci? Ca pederastii isi reclama nestingheriti "drepturile", iar lesbienele nu se mai sfiesc sa-si dea bezele direct in strada? Ca, in numai douasprezece luni, am devenit un paradis al jemanfisismului de orice fel, furtul, mai cu seama cel de proportii (nu mica si penibila gainarie, de crezut in conditiile cind te suge zilnic la lingurica) a devenit un titlu de glorie, ca hotul de anvergura, care poate salta peste tulburele Prut TIR-uri intregi cu tigari, trece in imaginarul colectiv drept un Gruia redutabil? Sa ne mindrim cu gropile din asfalt? Cu batrinii care ne mor fara luminare? Cu popii incuscriti si imperecheati cu fosti & actuali ofiteri ai serviciilor secrete? Cu Biserica Ortodoxa transformata in fieful KGB-ului? Cu Ghimpu cel slobozitor de trivialitati? Cu miliardele inexplicabile fiscal ale lui Filat? Cu faptul ca "marii" nostri barbati de stat o scalda si acum in treizeci (cifra argintilor, bineinteles!) de ape, doar sa nu pronunte, transant si inechivoc, "limba romana"?

Nu ma pot mindri decit cu un cer inca blind de-asupra crestetului, cu riul si cu ramul, vorba poetului (chit ca padurile ni-s tot mai peticite, iar apele, intoxicate). Sint mindru doar de geana de codru pe care o mai vad prin geam si unde, parasind trepidatia citadina, cu televiziunile ei de stiri aferate si pretins senzationale (senzatii? Unde?! In Basarabia celui mai gretos deja vu?!), ma pot reculege intr-adevar. Fiindca anevoios si plin de privatiuni – intocmai ca periplul biblic prin desert – e uneori drumul catre propria identitate…

Iar daca nici asta n-o sa ma ajute, ma duc fuga la referendum, votez, dupa care, in drum spre prima bodega de recompensa cetateneasca, o sa incep a ma mindri cu faptul ca, de vreo saptamina, primarul orasului nostru l-a facut cetatean de onoare pe domnul Constantin Simirad. Pentru ca in UE nici o pila nu poate prisosi pentru un neam ca noi…