Misterul masinutelor chinezesti

Sa fi avut vreo unsprezece ani pe-atunci, eram un galigan dolofan cu miini si picioare ca niste piinite bine crescute, dar necopt la minte si taica-meu ma poreclise Zaikin, dupa numele luptatorului rus, si nu pentru c-as fi manifestat vreun interes pentru lupte, ci pentru ca numele ii sugera un individ durduliu, ceea ce Ivan nu fusese, dar eu cu siguranta eram. La serbarile scolare de iarna aveam rezervat rolul omului de zapada, iar primavara eram tot timpul ursul morocanos care iese din birlog dupa luni de hibernare. Apetitul pentru mincare mergea mina in mina cu un alt apetit, acela de a explora si investiga aproape fiecare cotlon al apartamentului in care-mi duceam zilele, indeletnicire pe care o practicam indeosebi cind ramineam singur acasa. Locurile preferate erau biblioteca, cu toate sertarele ei pline de obiecte misterioase, si debaraua sau baia de serviciu, unde bunicu-meu construise niste rafturi pe care ai mei depozitasera de-a lungul timpului tot felul de lucruri, de la caietele si cartile mele de scoala din anii precedenti pina la borcane cu muraturi, ziare, reviste, genti de voiaj, haine, pantofi si cite si mai cite. Imi placea sa-mi petrec vremea acolo pentru ca era cald, aveam oricind toaleta la indemina (desi de pe ghena veneau uneori mirosuri insuportabile) si existau nenumarate interioare de cercetat, de la posete, borsete, genti-diplomat si pina la diversele cutii cu scrisori si vederi primite de ai mei in decursul timpului.

Intr-o zi, pe la inceputul lui decembrie, am racit si maica-mea a insistat sa nu ma duc la scoala. Ei au plecat, ca de obicei, la serviciu, lasindu-ma singur, sau mai bine zis in compania litrilor de ceai pe care trebuia sa-i ingurgitez. Sincer, nu ma simteam chiar atit de rau, asa ca m-am sculat din pat, iar primul gind a fost sa ma duc sa mai cotrobai prin debara. N-a durat mult si am fost cuprins de o neliniste ciudata, aveam sentimentul ca urma sa fac o descoperire uluitoare care ma va umple de incintare. Si intr-adevar, spre marea mea uimire, n-a trebuit sa caut prea mult. Intr-un geamantan vechi spre care miinile mele se indreptasera aproape automat am gasit trei cutii colorate, una mai ochioasa decit alta, care contineau exact ceea ce era desenat pe ambalaj, adica trei masinute chinezesti nou-noute, stralucitoare si frumos mirositoare, pe care le-am intors cu exaltare pe toate partile, anticipind clipa cind aveau sa-mi treaca oficial in stapinire. Bucuria n-a durat mult, insa. In curind, Mos Nicolae urma sa-si lase cadourile in ghetute, doar ca intre timp aflasem de la colegi ca doar Mos Gerila exista, in timp ce Nicolae era doar o inventie a parintilor. Vestea ma duruse enorm, dar de jena sa nu-i pun pe ai mei intr-o lumina penibila, cit si dintr-o speranta infima ca informatia ar fi putut fi totusi falsa, alesesem sa ma prefac ca nu stiu nimic. Acum insa eram pus in dificultate. Era clar ca Mos Nicolae nu exista, dar cum aveam sa ma prefac entuziast la gasirea darurilor lasate in cizmulite daca eu deja le vazusem? Citeva zile am trait intr-un consum nervos intens, ca un actor inaintea marii premieri. Apoi, seara de cinci decembrie a venit, cadourile au fost lasate linga ghetute, iar eu m-am pregatit de reprezentatie. Una era sa spui ca da, crezi in Mos Nicolae, alta era sa faci dovada acestei credinte. "Acum e-acum", mi-am zis, am inghitit in sec si, cu inima batindu-mi nebuneste in piept, am desfacut primul cadou. Dar cind am inlaturat hirtia invelitoare am constatat cu stupoare (dar si cu un amestec de usurare si incintare) ca inauntrul cutiei se afla un penar. Am desfacut si al doilea cadou si m-am trezit ca tineam in miini un pulover pe git. In sfirsit, in cea de-a treia cutie am gasit o masinuta, dar nu chinezeasca, ci autohtona, un Aro 244 din plastic verde pe care il mai am si acum. Ulterior, dupa ce veselia trecuse, iar ai mei ma trimisesera la culcare, mi-am dat seama cit de trista era in realitate situatia. Nu numai ca nu exista Mos Nicolae, dar se parea ca nici Mos Gerila nu exista din moment ce, gindeam eu atunci, cele trei masinute urmau sa-mi fie puse sub brad nouasprezece zile mai tirziu, eventual impreuna cu alte daruri cumparate de la magazin. Eram de-a dreptul debusolat. Zilele au trecut, indiferente la amaraciunea mea. Bradul a fost impodobit, iar darurile asezate sub el. Pe 24 decembrie, un copil aproape cinic desfacea cinci cadouri, stiind foarte bine ce se ascundea in spatele ambalajelor. Dar, la fel ca de Mos Nicolae, ele nu aveau nimic de-a face cu cele trei masinute chinezesti descoperite in geamantan: o pusca mitraliera, un clasor, un glob pamintesc si ceva de imbracat au fost singurele daruri gasite sub brad. Imi mai venise inima la loc, va dati seama! Pina  la urma, se parea ca Mos Gerila exista, cu putin noroc ar fi putut sa existe si Mos Nicolae. Cum raminea atunci cu jucariile din geamantan? In mai putin de o luna urma sa fie ziua mea de nastere, asa ca probabil aveam sa le primesc atunci, m-am consolat eu. Insa de ziua mea, in acel an fatidic, am primit un trening si-un ghiozdan. Nemaiputind rezista presiunii, am izbucnit in lacrimi:

– Dar cind primesc masinutele chinezesti?, am urlat eu, fara sa iau in calcul posibilitatea ca as putea sa nu le primesc niciodata.

– Care masinute? s-a aratat mirata maica-mea.

– Masinutele chinezesti pe care le-am gasit in geamantanul cu care mergeam la mare…

Maica-mea s-a uitat scurt la taica-meu, care s-a inrosit.

– Ce tot spui acolo, baiete?, a zis el, prefacindu-se ca nu intelege. Fara sa stiu cum, mi-am dat seama ca facusem o gafa. O prezenta nevazuta se bagase peste noi si ne lua tot aerul.

Misterul masinutelor chinezesti s-a lamurit in mai putin de un an. Pina la Craciunul urmator maica-mea si taica-meu erau divortati, iar eu aveam o noua mamica si un nou fratior care, cind i-am trecut pentru prima oara pragul camerei, m-a poftit generos sa ma joc cu masinutele lui chinezesti. Pe trei dintre ele le-am recunoscut imediat.