Nostalgie… Da, pura nostalgie

Nostalgia, cuvint care si-a schimbat sensul (de
la acela care figureaza in DEX, de: 1. „sentiment
de tristete, de melancolie provocat de dorinta de
a revedea un loc iubit, de a retrai un episod
trecut” si 2. „dorinta plina de regrete pentru ceva
greu de realizat”). Nostalgia s-a fixat, aproape
unanim, la intelesul de dorinta dupa „un anume
trecut” (se stie care). As spune ca exista chiar o
tipologie a nostalgicului „de acest fel”; pe acest
tip il detectezi usor; joaca table intr-un parc sau
citeste ziarul la scara apartamentului de bloc,
imbracat lejer, in pijama si papuci, dar neaparat
cu palaria pe cap. Merge bine si combinatia
maiou-pantaloni (prinsi in pachesti), papuci si
palarie pe cap. Personajul are, cu siguranta,
dreptatea lui; de altfel, orice pensionar cu patru
milioane de lei pe luna are toata dreptatea sa.
Sint, din acest punct de vedere, cu totul de
partea lui; ba, mi-am montat, pe masa la care
scriu, un mic grup emblematic, o statueta de
lemn reprezentind un cersetor, tinind in mina un
talger special, pe care l-am gasit intr-un beci din
cetatea Sighisoarei, un cosulet de nuiele
impletite, cu fundul de tabla, pe care se mai
vede vopseaua rosie (ca o chemare). Mi s-a
spus ca era unealta de lucru a breslei
cersetorilor medievali. O fi, n-o fi, se potriveste,
exprima ideea calicului devenit profesionist al
saraciei, cum este cazul actualului pensionar.
Sigur, pensionarul, acest ins ruinat de viata, dar
mai ales de un travaliu dur, de patruzeci,
cincizeci de ani, are tot dreptul sa fie o mostra
de nostalgie, are dreptul sa-si aminteasca, cu
cita putere sufleteasca mai are, de un anumit
trecut in care stia ca „va primi ceva”, strictul
necesar. Chiar asa, girbovit, deteriorat, cu
palaria obligatorie, are dreptate sa fie nostalgic.
Am mai descoperit o varianta de nostalgie
admisibila. Imi spunea, visatoare, o fata
desteapta si frumoasa, cita emotie erotica era,
noaptea, la coada, unde se intilneau si vegheau
cot la cot pina dimineata adolescentii, asteptind
ce se va „baga”: tacim, nechezol, halva de
culoarea hirtiei de impachetat, cu surcele in ea,
poate salam… Inteleg si aceasta nostalgie:
absolut toate formele dragostei sint poetice si
innobileaza sufletele; trebuie sa visam la ele
toata viata.
Dar acum ma refer la alta poezie „interzisa”, pur
fantezista, dar, desigur, admisibila in principiu.
Ma refer la acele stari „subliminale”, vise cu ochii
deschisi, vise prin care ne descarcam tainele.
Este amuzant sa te intrebi la ce viseaza, in
general, lumea. Chiar si sondajele cu scop
electoral aceasta „sondeaza”, desi nu o fac
explicit. Ce n-ar da un concurent visator la gloria
unei demnitati sa stie la ce viseaza, efectiv,
majoritatea alegatorilor! Daca ar sti precis, imi
inchipui ca ar proceda in stilul „punct si de la
capat”, lasind de o parte, cu grabirea si
lejeritatea care ii sint pe deplin familiare, orice
program, oricit de intemeiat socio-filozofico-
economic ar fi, trecind „de partea visului”. Tonul
meu (o prietena buna m-a dojenit ca sint
zeflemitor, dar pe mine ma amuza „zeflemeaua”;
in copilarie credeam ca zeflemeaua o fi o
mincare gustoasa…)…, deci, meu nu ascunde
nici o rautate.

*
Asadar, „de partea visului”, ce nostalgii am? Sau
cei „de o anumita virsta” la ce viseaza?
In genere, nu pot fi nostalgic intr-un fel care
evoca „raul”; dar pot fi nostalgic intr-un fel care
sugereaza „binele”.
Ma surprind, adesea, visindu-ma intr-o altfel de
viata. Asta mi se intimpla, de exemplu, cind
privesc pe geamul trenului la peisaje desfasurate
intr-un virtual film in care as fi putut fi un
personaj. Mai ales in aceste clipe de reverie vad
ipostaze in care mi-as fi putut petrece altfel zilele
raminind acelasi (desigur, tin la persoana mea),
aceasta fiind inteles de la sine. O stare speciala,
„de ce m-ati dus de linga voi”…, nu imi este insa
straina. De altfel, cred ca este firesc sa te visezi
in altfel de viata, sa simti chemarea nostalgica a
unei existente pe care nu ai avut-o sau ai
pierdut-o… Ma inchipui uneori ca sint un „om
simplu”; daca as scrie o autobiografie, as vrea sa
o intitulez „despre mine ca un om simplu”, dar
nu as fi in stare de o minciuna atit de mare,
fiindca numai om simplu nu sint. Dimpotriva, sint
infectat de lectura, de cultura, de o cultura
insuficient de ordonata, pusa „cu lopata”, ceea
ce imi da o oarecare confuzie in ginduri si opinii.
Visez sa fi fost un om simplu, cu existenta de
padurean ori de cosas. Sa ma fi intors acasa,
spre seara, cu salele cuprinse de durere, sa fi
simtit zilnic orgoliul oboselii fizice, mindria
lucrului temeinic, bine facut. Sa ma fi oprit, in
fiecare seara, cu oameni de soiul meu, la o
crisma cu banci si mese de lemn lustruit, cu o
lampa straveche atirnata de grinda. Sa-mi fi
petrecut acolo cite o seara, in timp ce afara
innopteaza in aroma vesperala a laptelui, de
obicei afumat, a mamaligii simple, intinsa pe
lemnul curat. In drum spre casa as fi tras cu
ochiul la cristalina luna.
Aceste mici placeri, ce mari si pasnice, totale
placeri sint… Ajungind acasa, sa intirzii, absent,
sub cerul pulsind de mii de stele – sau sa ascult,
toamna, ploaia, cu puterea ei uriasa.
Acestea sint nostalgiile care ma cuprind. Nimic
precis, totul echivoc, o impresie de ceva pierdut
pentru totdeauna, ca o mare fericire cine stie
cind petrecuta.
*
Alteori, nostalgia mea – ca si cealalta – este o
nostalgie comuna unei parti a lumii in care
traiesc, este moderna. O numesc „nostalgia
spatiului mic”. Multi am visat la eventuala
posibilitate de a deveni cetateni ai unui oras
imens, enorm, care, inca de departe, de la o
suta de kilometri, sa se faca simtit, ca Niagara,
ca un fenomen urias, cosmic. Timpul, care
modereaza dimensiunile nostalgiilor si le
schimba valorile, m-a schimbat. Ma simt singur,
strain, nu in padurea salbatica, nu pe intinderi de
ape cit cuprinde privirea, ci in miezul clocotitor al
multimilor aglutinate, in mijlocul aglomeratiilor
uluitoare. Este o impacare cu mine insumi? (cu
noi insine?) – pentru ca multi dintre prietenii mei
au aceleasi nostalgii, anume aceea a spatiului
mai mic, a orasului in care controlul si
autocontrolul echilibreaza viata, in care
precipitarea nevrotizanta este mai rara, in care
desfasurarea timpului ingaduie o alta perceptie a
lui.
M-am fixat asupra acestui model in care
schimbarile, de tot felul, sint mai rare. „Pastrati-
va locul”, se zice ca spunea, acum aproape doua
milenii, Sfintul Anton. Locul: prin asta
intelegindu-se, cred, pastrarea firii, o anumita
constanta, o ordine. Tocmai invers accelerarii,
mereu mai evidenta in viata moderna, in care
imaginile fug prin fata noastra, modernism care
inseamna centru mare, capitala mare, autoritate
centrala, atenuarea formelor de viata departe de
haosul central.
Nu stim cum vor evolua lumea si stilul de viata.
Poate tocmai in sensul acestor nostalgii,
permitind contactul cu ceilalti, extinderea vietii
pe o banda larga, existentele „identitare”.
Sa auzi natura in locul vuietului enorm al
agitatiei de musuroi urias al orasului megaloid…
Ca intr-o insemnare a unui carturar german
anonim, care noteaza: „astazi, vineri, 1526, luna
iunie, pe la amiaza, am ascultat in tihna scirtiitul
unor carute care transportau fin de la cimp. Era
liniste, se auzeau doar indemnurile carutasilor si
de la carute venea un parfum de ierburi cosite.
Am stat astfel multa vreme, bucurindu-ma deplin
de pacea zilei”.