O inmormantare normala

Iata si sicriul descoperit, plutind peste morminte. Il duc pe umeri cativa barbati. La o cotitura, din cauza desimii mormintelor, sicriul se loveste de o cruce si hurduca mortul, care balangane capul, cu nasul lui mare, acvilin. Atunci imi dau seama ca cei doi barbati in varsta, cu nas acvilin, care cara sicriul, sunt fratii lui Vartan. Seamana izbitor. Sunt ajutati de alti cativa barbati modest imbracati in camasi negre, desi e cam frig, si nebarbieriti – probabil rude de la tara. Imediat dupa sicriu urmeaza o femeie tot cu nas acvilin: batrana, dar bine conservata. Chanel, Dior si Helena Rubinstein au contribuit din plin sa capete o varsta incerta si convenabila. Se uita in jur, cu priviri de stapana. Trebuie sa fie sora mortului.

– E Evtimia, sora lui Vartan, imi spune sotto-voce Maura, care imi urmarise privirile. Pe cealalta ai recunoscut-o, nu?

– Meduza?!

Maura aproba din cap. Meduza atrage toate privirile: zvelta, cu un piept cat o carena de drakkar, corabia vikingilor, si o rochie neagra, „de doliu", mulata pe corp, care, sunt sigur, i-ar provoca o erectie si preotilor, daca ar fi mai tineri. Merge alaturi de Evtimia cu privirile in jos, asa cum se cade, dar fara nici cea mai mica expresie de durere pe fata. Pare mai degraba concentrata in ea insasi, in senzualitatea ei ce da peste margini.

In spate sunt doua perechi mai tinere. Prima de vreo 35-40 de ani: ea plansa, cu o palarie neagra cu voal, agatata de bratul lui, un barbat sobru, cu barbia proeminenta, voluntara. A doua e formata dintr-un tanar de vreo 20 de ani vizibil emotionat, cu ochii in lacrimi, si o fata minunata: longilina, cu fata senina si talie joasa. Poarta o palarie verde, de smecheroaica. „Ingereasa cu palarie verde", imi zic.

– La brat cu fata cu palariuta verde, sopocaieste Maura, e Catalin, baiatul lui Vartan

– Si fata?

– Nu stiu. Prietena lui… cred. Uite mai in spate, au venit si colegi de-ai lui; e student la filologie, poet… Cealalta, plansa rau, e Angela, fata lui Vartan. Iar cel teapan e ginerele mortului, barbatul Angelei – Silviu Surubaru. Il cunosc: are afaceri, a fost mana dreapta a lui Vartan.

Sicriul este purtat pana pe marginea gropii. Un ochi atent ar putea observa canavaua taraneasca a acestei inmormantari, deformata in oglinda poleita a civilizatiei orasului. Manate de Evtimia prin porunci mute din ochi, doua femei cu baticuri negre intind pe pamantul umed un covor mare cu trandafiri rosii. De pe acest covor un preot cu barba colilie citeste cu glas raspicat ultima „evanghelie", cea a invierii lui Lazar. Se vede ca preotului ii place aceasta evanghelie: o citeste rar, aproape o interpreteaza. Familia mortului ingenuncheza la picioarele lui. In sufletul multimii intensitatea trairilor sporeste. Multi mai slabi de inger lacrimeaza. Isi amintesc poate de oameni dragi, pe care i-au iubit si care nu mai sunt.

– Lazare, vino afara! striga Iisus cu glas puternic prin vocea preotului. Cateva femei batrane cu broboade negre, murmura si plang. Sunt, probabil, rude venite din satul lui Vartan.

In acest moment, imi sare deodata in ochi o femeie mica si neagra. Sta de partea cealalta a gropii fata de familie: intunecata, cu o fata alba, ovala si trasaturi adanc desenate, ca de masca japoneza. Ma frapeaza albastrul foarte inchis si nesovaielnic al ochilor ei. Are in priviri o nota de sfidare, accentuata parca si de pozitia corpului: dreapta, tantosa, sfidatoare.

Ma intorc spre Maura s-o intreb daca o cunoaste, dar nu ma aude, pentru ca preotii (erau trei) si dascalii incep sa cante tare pentru ultima data „Vesnica pomenire".

– Puneti giulgiul! spune apoi preotul cu barba colilie.

Niste femei acopera mortul cu o panza alba. Preotul toarna din paos vinul sfintit, peste giulgiu, in chipul crucii. Giulgiul se uda si se lipeste pe alocuri de mort. Nasul mare al lui Toader Vartan impunge voiniceste, nelalocul lui giulgiul ud de vin rosu. Femeile cu broboade negre, lalele negre ale suferintei, incep sa planga mai tare, clatinandu-si capetele. Sunt indepartate de barbati vinjosi. Este pus capacul, dupa care sicriul este coborat incetisor in groapa cu ajutorul unor fasii de panza alba, in timp ce dascalii canta ceva de jale, care acopera gemetele, plansetele si murmurul multimii.

– Harletul! Harletul! se striga agitat, de parca preotul ar putea uita ceea ce urmeaza. 

Se face liniste. Preotul ia harletul si arunca cativa bulgari de pamant peste sicriu. In linistea lasata, se aude siroitul taranii in groapa si sunetul surd al bulgarilor, lovind capacul cosciugului. Apoi preotul infige cu putere harletul, in semnul crucii, la marginea gropii, si spune raspicat:

– Pecetluit este acest mormant pana la a doua venire a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului Nostru Iisus Hristos.

Pe urma rudele se apropie de groapa sa arunce o mana de pamant. Acum se petrece un mic incident. Meduza aluneca pe movila de pamant de pe marginea gropii si cade intr-o parte, dezvaluindu-si nepermis de mult pulpele frumos strunjite. Barbatii din preajma arunca priviri de cotoi excitati. Momentul de deruta este depasit de un baiat cu parul mare, carliontat. Acesta sare din grupul colegilor lui Catalin si, inainte de a o ajuta sa se ridice, ii trage ferm fusta peste pulpe. Pe urma tanarul carliontat se uita in jur ca un lup incoltit cu prada-n gura. Apoi totul reintra in normal, caci si o inmormantare, nu-i asa, e ceva normal. (fragment din romanul Moartea vine pe Bahlui)