Pacurari nr. 10

Exista, in Iasi, o cladire impozanta, din seria modernismului arhitectural interbelic – preponderenta in Bucurestiul marilor innoiri, dar cu ecouri si in provincie – exista, asadar, o astfel de cladire ieseana, pe linga care pasii nostri trec acum impasibili, nedindu-si seama de sinistra istorie ce-o marcheaza. Situata imediat dupa Fundatia Regele Ferdinand, cladirea de la nr. 10 a cunoscut – ca si aceasta – stigmatul pierderii razboiului, cu umilitoarea cohorta de servituti fata de ocupantul rosu, numai ca, in vreme ce colosala cladire monarhica si-a salvat intrucitva destinatia, casa cu pricina a fost sortita celei mai cumplite meniri. Aflindu-se intr-un oras in care rusii ajungeau direct pe sinele lor late, comoditatea i-a facut sa-si plaseze oficina KGB-ului pe Romania (nu pe Iasi!) chiar aici, la doi pasi de noua granita, la doi pasi de gara.
Va imaginati cam ce viespar bolsevic era imensa casa a cine stie carui onorabil om al celeilalte Romanii, cea care disparea galopant sub odoratele cizme (vezi Pastorel!) ale polkovnicilor oplositi aici.
Era momentul prim al opresiunii, cind occidentalii lasasera mina libera ocupantului valdaic, repliindu-se in bunastarea lor un pic deranjata. Si cind Securitatea lui Dej si Draghici, strins manevrata de serviciile lui Stalin, incepea totusi sa se miste ceva mai in voie. Nedebarasata inca de consilierii sovietici, dar – cu voie de la Kremlin – putindu-i elimina pe cei din falanga kominternista Pauker si asumindu-si, singura, opresiunea.
Va imaginati, asadar, cam ce se-ntimplase in aceasta frumoasa casa romaneasca de la nr. 10, pina in momentul 1964 – deja clarificat dictatorial – cind ultimii consilierii kaghebisti o paraseau pentru (aparent) totdeauna.
Daca va este totusi greu sa va supuneti unui atare exercitiu imaginativ, meditati la ceva mult mai simplu si mai clar. Procesul – oricum derutant – al deconspirarii actuale, intreaga campanie de scoatere la iveala a mirsaviilor, isi are dureroasa origine in acel interludiu lugubru al casei din Pacurari. Pentru ca, iata, dupa jumatate de secol comunist si – mai mult – dupa aproape 17 ani de la asa-zisa revolutie anticomunista, societatea sufera inca de sindromul Pacurari nr. 10.
Au trecut de-atunci peste Iasi samavolniciile comandourilor lui Draghici, primitivismul imunzilor activisti locali, spurcarea orasului intre orase cu hidoseniile arhitectonice ale nespalatilor cocotati in fotolii, perfidiile unui Iliescu, maimarele peste Securitatea locala, au trecut anotimpuri fara numar si de-abia acum incercam, cu disperare, sa limpezim lucrurile. Atit de impiclite de otrepele straine descaltate in frumoasa casa de la nr. 10.
Casa frumoasa, in care s-au rinduit – abuziv din unghiul proprietatii – doua-trei generatii de mahari locali de aceeasi culoare cu a antecesorilor ocupanti.
Si care casa, azi, nu mai spune nimanui nimic.
Ba, iata, spune.