Caută 
6 MIN
Frumusetea la catarat pe stinca nu sint peisajele, ci faptul ca iti reaminteste la orice pas cum e viata cu adevarat; traseul pe care il urci este drumul vietii tale in miniatura.
Ca sa nu fiu prea vag, am sa explic mai clar fenomenul.
Pentru a ajunge la baza traseului trebuie sa te trezesti foarte devreme ca sa ai timp sa iti pregatesti echipamentul si sa ajungi la locul respectiv. Acum parca te nasti si, pe drept cuvint, esti foarte aproape de momentul zero din viata ta: nu prea esti constient de multe, ai ochii cirpiti si iti vine sa urli pentru macar 5 minute de somn in plus.
Deschizi cu adevarat ochii abia cind ajungi la baza muntelui si vezi stinca infatisindu-se mare si goala inaintea ta (copilaria?). La prima vedere este complet inaccesibila, dar trebuie sa urci, cale de intoarcere nu e; de fapt ar fi, dar ai ambitie, n-ai batut atita drum degeaba. Si, la drept vorbind, nu e mare scofala, te simti in putere si viguros, apuci de colo si de colo si gata, mai departe vom vedea.
Ei bine, asta e greseala fatala. Dupa primii pasi observi ca totul se complica, prizele sint din ce in ce mai mici si mai greu accesibile, haul din spatele tau se face din ce in ce mai mare, pitoanele din perete par din ce in ce mai fragile si nesigure, incepi sa te blestemi, cine te-a pus, ce e de facut; inima iti bate ca la iepuri, panica sta la portile gitului gata-gata sa te cuprinda, nu spui nimic, stringi din dinti, gemi, icnesti. Oricum nu te mai aude nimeni, cel din fata e departe, la fel cel din spate si au si ei problemele lor. De acum e lupta pentru supravietuire dintre tine, gravitatie si perete, lupta pentru virf. Crezi ca mai ai vreo problema in afara de a ajunge teafar la capat? Nuuu!!… Este realmente o chestiune de viata si de moarte si nimeni si nimic nu te mai poate ajuta decit tu cu miinile si picioarele tale. Cersesti indurare, dar constientizezi un lucru catastrofal: peretele implacabil de piatra n-o sa te ajute, iar lumea n-o sa se opreasca niciodata in loc pentru tine si durerea ta. Esti absolut SINGUR!!!
Atunci devii animalul din tine, trebuie sa supravietuiesti si vei face totul pentru asta. Reguli nu mai exista, tehnica ai uitat-o, poti face miscari geniale, aparent imposibile sau greseli fatale, ai putea chiar si ucide daca viata ta ar depinde de acest lucru. Tragi de piatra si de coarda cu toata puterea, nu mai economisesti nimic. Te lovesti, dar nu te doare, ai julituri peste tot, sint unele parti ale corpului despre care nu stiai ca exista. Ai inca forta si el, corpul, cuminte, te trage in sus, tot mai sus, cu energii aparent inepuizabile (tineretea).
Si iata ca la un moment dat apare o mult cautata si tinjita pauza ca o oaza de lumina: regruparea (casatoria?).
Pentru citeva minute bune, chiar zeci de minute, redevii omul social de la inceput. Schimbi cuvinte cu partenerii de catarat, bei apa, respiri in voie, te relaxezi, chiar glumesti. E aproape ca pe pamint, doar ca undeva, acolo, stii ca nu e asa, esti departe, esti la mijloc, ai inca un mare gol inapoi si inainte pe care va trebui sa-l treci cum ai facut-o si pina acum, adica prin lupta, munca si cu singe, iar relaxarea devine searbada si superficiala, mai mult un chin.
Nu trece mult si ramii din nou singur. Esti in loc stabil si nu ai vrea sa mai pleci. Iti vine sa te culci si sa nu mai stii de nimic, sa zaci acolo pina cineva sau ceva te ia si te depune pe pamint. Ai vrea atit de mult sa inchizi ochii si cind sa-i deschizi sa fii acolo jos, printre oamenii normali, relaxati, un simplu turist! Dar nu poti, fir-ar sa fie, realitatea este pur si simplu neiertatoare si nu permite minuni, nu cu tine. Tot tu trebuie sa te urnesti si sa faci ceva. Bine, hai, stringi din dinti si pornesti din nou (maturitatea).
Acum sint sanse mari sa aluneci si sa cazi pentru ca te-ai relaxat, iar muschii si mai ales degetele vor sa te insele: apar tradatorii! Constientizezi asta destul de repede si simti cum panica iarasi asteapta sa dea buzna in tine. Dragostea de viata nu a fost nicicind mai mare. Iti doresti lucruri simple ca un condamnat la moarte, tinjesti dupa cel mai umil gest, dar nu se poate, trebuie sa treci de asta mai intii si apoi… Secundele sint o vesnicie, cel mai usor pas e cel mai greu de facut, puterile te parasesc, ti se pare ca esti rapid, dar colegii iti striga sa te grabesti ca vine seara.
Seara??!! Cum e posibil, atit de repede, deja e seara? Cind naiba a trecut timpul (viata)? Pe intuneric sigur sint pierdut!!!… Pina acum nu a fost greu, ci floare la ureche. Abia acum se instaleaza groaza, scapa din piept si se urca in git, invadindu-ti toata fiinta. Te apuca tremuratul, nimic nu te mai asculta, iti duduie ceva in urechi, nu mai vezi bine si ti se pare ca orice miscare este imposibila si ca esti intr-o situatie fara scapare. Solutia renuntarii si caderii in gol incepe sa ti se para ca o usurare, ca o scapare de chin si de durere, ca un somn adinc: daca te gindesti bine, nimic nu merita cu adevarat efortul..
Echipamentul pe care l-ai tot strins de pe traseu – asigurarea ta de viata – devine deodata greu ca o povara si pare un om inert ce te trage in jos. Iti este ciuda ca l-ai urcat pina aici, iti este ciuda pe tine ca ai avut ideea sa te avinti pe stinca asta blestemata de pomana. O viata linistita si monotona este dorinta ta suprema.
Risti sa faci cele mai mari greseli pentru ca nu iti mai pasa. Nu punctezi in pitoane, lasi bucle in urma, scapi din mina carabe, te dezlegi din neatentie de coarda ca sa scapi de greutatea echipamentului. Cind realizezi gafele, te panichezi si mai tare si te inclestezi de coarda, de firul vietii, pentru ca, desi tie aproape ca nu-ti mai pasa, mai e totusi ceva in tine ce tine cu dintii de viata: animalul! Nu mai esti tu, esti El, in virsta de milioane de ani, iar El vrea sa traiasca cu orice pret si nu stie s-o faca altfel decit prin fuga sau prin atac. Dar unde sa fugi sau ce sa ataci aici?!! Asa ca panica atinge cote maxime, tremuri tot, ai palpitatii si strigi, in sfirsit, strigi dupa ajutor, semn al renuntarii totale la lupta. Te lasi cu totul in coarda si atirni in gol neputincios (batrinetea).
In acest moment stii ce e teribil de ironic? Faptul ca de acolo, de unde esti acum, se vede cea mai frumoasa priveliste din toata ascensiunea ta. Esti sus, aproape de virf si totul e splendoare. Unii ar spune ca pentru asta merita sa urci, pentru imagine, pentru peisaj, dar tie iti pasa de asa ceva? Hahaha!!!… Cum dracu!? Esti la un pas de moarte si sleit de puteri, esti turbat dupa restul de viata ce-l mai ai de trait, creierul tau abia mai are loc pentru raspunsul la unde sa pui piciorul in urmatoarea secunda, te doare in fund de priveliste, o dai incolo, e ultimul lucru la care te gindesti…!
Cum nu te poate nimeni trage in sus, vei fi nevoit dupa o perioada de atirnare sa te agati din nou de stinca si sa gasesti un mod de a ajunge la capat. Si o vei face, n-ai incotro, iar cind ajungi si pui mina pe buza muntelui, pe capatul lui si tragi cu ultimele puteri, simti ca Raiul insusi se deschide in fata ta. Sentiment mai mare de usurare nu exista si iti vine sa urli cu urletul bestiei. Pamintul solid de sub talpi este divin, iar senzatia primului pas calcat sanatos pe tot piciorul este mai puternica decit orgasmul.
Urmeaza odihna mult asteptata si binemeritata in care zaci in semiconstienta. In corpul tau fiecare celula in parte sare in sus de bucurie, globulele albe se imbratiseaza si se saruta cu microbii si virusii laolalta, iar neuronii se felicita reciproc si benchetuiesc. In tine e sarbatoare, mincarea si bautura pe gratis, iar femeile, la discretie…. Esti fericit!
Apoi te ridici si te indrepti spre casa, iar pe drum, dupa ce analizezi in minte totul, stii ce spui? "Sa fiu al naibii, ce fain a fost. Mai vreau o data!"…
Briscan Zara este cistigatorul Premiului de Debut al "Ziarului de Iasi" pe 2010, pentru romanul "Dezmat in unu"; doctorand la Scoala Doctorala de Studii Filologice de la Universitatea "Al. I. Cuza" Iasi.
Publicitate și alte recomandări video
