Un mic, doi mici, un copac, doi copaci

Nu exista 1 mai fara „un mic, o bere”, „servite” traditional, in aroma suculenta a fumului de gratar, intr-un spatiu cimpenesc in care, ca decor, se presupune ca exista, in imediata apropiere a focului, un copac, doi copaci. Afirmatia mea este o banalitate… investigatiile serioase din presa de azi confirma doua constante sigure: peste cincizeci la suta dintre romani isi exprima adeziunea fata de presedintele Basescu si optzeci la suta cred ca
„1 mai” inseamna „un mic, doi mici”… (si asa mai departe, cum am spus). Nu poate fi conceputa o alta imagine a zilei in care se instaleaza primavara in spatiul carpatin. Probabil ca, in eventualitatea unei zile mohorite, ploioase, data de 1 mai se anuleaza din calendar.
Stiu ca aceasta optiune este cam gastronomica; dar „asta este”. De sarbatori, tot romanul viseaza sa se delecteze pe aceasta cale, „consumind” mici si bere. Nu trebuie sa facem din aceasta dorinta un pacat, nici macar sa o consideram o expresie triviala a existentei noastre nationale. La urma urmei, se stie ca musulmanii viseaza munti de pilaf… faptul a ajuns legendar; cit despre dorintele „lichide”… ce sa mai spun… in Roma antica circula expresia „suge ca un dac”. Nu stiu daca se cuvine sa ne opunem unor traditii care, prin trecerea mileniilor, au devenit insemne ale personalitatii autohtone.
Ar trebui sa-si tempereze criticile si cei care strimba din nas fata de jubilatia generala prilejuita de instalarea primaverii, carora le miroase a „vulgaritate” exuberanta nationala. Ei poate nu stiu ca amploarea bucuriei generale s-a mai redus totusi fata de ceea ce era sarbatoarea de armindeni acum o suta de ani. Pe atunci, de exemplu, era apreciat obiceiul de a lua ciinii „in bardaca”: se gasea un maidanez pofticios (acesta apreciaza in mod special gratarul), ii legau coada de o prajina, dupa care se invirtea animalul in mari rotocoale. Erau foarte apreciate urletele ciinelui si, la urma, mai ales, azvirlirea lui cit mai departe, cind animalul se zdrobea de pamint slobozind singe si alte alea pe toate orificiile. Acest obicei s-a pierdut; distractiile, se vede, au devenit mai putin vajnice; amestecul de cruzime si bucurie globala nu mai este apreciat. Astazi, lumea se multumeste sa manince pe saturate mici si sa bea bere. Asa trebuie: este un principiu general: de Craciun, sarmale, caltabosi si alte preparate porcine, de Pasti, obligatoriu, miel, de 1 mai, mici si bere. Sint convins ca, in marea Sa intelepciune, Creatorul a facut porcul si mielul special pentru pofta rafinata a omului.
*
Este drept ca, meditind la acestea, se poate intimpla sa-ti treaca admiratia pentru festivitatile mincacioase de armindeni, sa-ti scada entuziasmul fata de aceste deprinderi.
Ma aflam tocmai intr-un astfel de moment de slabire a entuziasmului fata de calitatile noastre neaose; eram incercat de o tendinta de autoironie si de persiflare a virtutilor nationale, si simteam o insidioasa nostalgie dupa o antiteza, voiam „altceva”, nestiind, de fapt, „ce”. In nici un caz nu visam „un mic, doi mici”, nu ma simteam la unison cu majoritatea concetatenilor. Nici caracterul de bucurie mincacioasa al marilor noastre sarbatori, devenite festival gastronomic, nu-mi placea. Visam la o antiteza.
*
Pina ce aparu antiteza, ma simteam ca intr-o strofa de Bacovia: „Melancolia m-a prins pe strada, sint ametit… O, primavara iar a venit!”.
Am intilnit insa antiteza la teatru, dincolo de zarva populara. Am ajuns acolo printr-o intimplare, fiind invitat; dind curs amabilei invitatii, m-am trezit in sala cea mare a Teatrului „Luceafarul”. M-am desprins, cu oarecare ezitare, de primavara indoielnica de afara. Credeam ca un teatru de copii este un loc in care nu aveam ce cauta, unde imi inchipuiam ca voi fi singur printre papusi si copii, ridicol, caraghios. Mie nu-mi prea plac, in genere, invitatiile, dar inca o invitatie la teatru pentru copiii… Sint un spectator atit de iubitor de teatru, atit de patimas al teatrului, incit (cum am scris nu demult in aceasta coloana de ziar), ma dor mediocritatea si prostia, cind le descopar in teatru. Am simtit insa, dupa ce am scris asta, ostilitatea citorva actori pe care ii iubesc; eu ma refeream la niste regii care ii puneau in postura penibila pe acesti mari actori, prieteni ai mei. Ei au inteles ca, din moment ce au jucat si dinsii in astfel de piese cu snobisme regizorale, au dezinfectat spectacolul. Ma asteptam parca sa fie ascunsa o vicleana sanctiune pentru un spectacol incomod, care a indraznit sa arate ca regele este gol. Mi se parea, chiar, ca miroase a conspiratie. Eram caraghios; dar atunci nu stiam asta, ma simteam vinovat fata de teatru in general, fata de teatrul „de adulti”.
Insa, cum sa spun, simt nevoia sa spun „Doamne, am descoperit, impreuna cu citeva sute de spectatori aflati la virsta schimbarii dentitiei de lapte, ca undeva „in teatru” exista o Primavara, ca o bucurie a vietii, o bucurie de care am uitat odata cu virsta. Am pasit in sala intimidat, ma temeam sa nu fi dat in mintea copiilor; la plecare, insa, eram fericit ca mai pot da in mintea copiilor.
Citeva papusi improvizate din cirpe, citeva hirtii fosnitoare cu rol de copaci, o vaca uriasa dansind in ritmuri moderne, citeva gratioase actrite, o poveste oarecare, cunoscuta Mary Poppins, pasari transparente valsind pe cer, totul intr-o feerie, o transparenta fictiune, trecea de pe scena in sala si invers, spectatorii devenind actori, totul iluzie si realitate, fictiune, vis si melodie si candoare… o impresie de zbor, de vis, o fericire simpla, calda, stare in care stelele, copiii, animalele, copacii si spectatorii vorbesc intre ei, joaca si traiesc intr-o gradina transparenta ca o acuarela: copiii intervin si mustra personajele, cind acestea au iesiri excesive, copiii striga: „nu trage vaca de coada”, „l-ai batut destul” sau „da-i pace”, sau „nu fi rea”, copiii, care nu mai stiu ce este vis si ce este realitate, traind firesc pe ambele planuri. Niciodata nu mi-a parut atit de rau ca o piesa de teatru s-a terminat. Nu mi-am parut niciodata mai strain mie insumi ca in momentul cind m-am descoperit, simplu spectator, iesind din sala cu sentimentul ca redevin serios. Penibil sentiment.
*
Aceasta simpla si minunata intimplare, in care am regasit geniul eternului teatru, m-a redat mie insumi; de parca as fi fost operat de suflet, de parca mi s-ar fi extras o boala din propria psihologie.
Nu m-am mai dus, dupa aceea, „ca tot omul”, de intii mai, la „un mic, la o bere”, sub un copac, sub alt copac; imi plac totusi si micii si berea, dar nu te poti gindi la asta dupa ce ai iesit dintr-un Eden unde am fost acceptat, ca oaspete, de doamna Danaila si de maestrul Brehnescu. M-am gindit cum as face sa devin miliardar, sa-i invit la teatrul de copii pe toti cei multi care au fost odata copii si au uitat definitiv, sa le amintesc de miracolul teatrului care, uite-l acolo, linga noi, eliberat de toate artificiile ridicole, de regizori care vor sa epateze, sa fie originali, de sclifoseli „moderne”.
Ce autentic poate fi un mic spectacol ieftin, ce suflet si ce candoare, cit geniu incape pe niste scinduri primitive…
M-am tot gindit, dar nu am incropit inca un plan pentru a deveni miliardar, pentru a chema la teatru pe toti citi ar trebui sa urmeze acolo scoala de candoare, simplitate, geniul copilariei, risul sincer si plinsul naiv.