Variatiuni demagogice

De preferat – pentru dedulcirea tonului – termenul din muzica, ce inseamna piesa compusa pe o tema data, careia i se adauga diferite ornamentatii. Dincoace de muzica, in viata de zi cu zi, de ieri si de azi, dintotdeauna, demagogia imbraca cele mai pestrite haine.

Bach, Variatiunile Goldberg, nu?

Regimul cavernei, atit de pierdut in timp, o fi cunoscind si el forme primare de demagogie – de la individ la individ, de la pestera la pestera – dar consumindu-se intr-o deasa negura istorica, nu le stim manifestarea.

De abia modernitatea promoveaza – cu bunastiinta – arta vorbelor goale si pacalitoare. Revolutiile s-au pretat cel mai bine formulei. A vorbi in numele multimii e a invalui totul intr-un giulgiu – adesea frumos, de cele mai multe ori insa dizgratios – in scopuri pe care doar cel ce peroreaza le stie cu adevarat. Si, pentru ca veni vorba de revolutii, de plecat de la una din ele, acolo de unde te-ai fi asteptat cel mai putin sa se iste: Franta. Imperiu al bogatiilor dar si al bogatiilor mintii, predestinatul spatiu european s-a lasat imbatat de verbiajul palavragiilor de rasa, sustinuti de pegra predispusa oricind si oricum, fortind monarhia traditionala spre un republicanism pina la urma, iata, civilizat si acceptabil. Chiar si pentru celelalte case regale ale continentului. Ramase credincioase primei si augustei intrupari. Imprastiind insa – intr-un negativ vinovat – saminta mondiala a razmeritei. Cea bolsevica dovedindu-se si cea mai hidoasa in durata, in urmari.

"Libertatea calauzind poporul", asa se numea compozitia colosalului Delacroix din 1830, in chiar anul baricadelor. Simbolismul compozitiei e cel ce ii si asigura pregnanta agitatorica (intre timp, pastrindu-se doar una pur stilistica). O Mariana cu sinii liberi si cu picioarele goale, calcind pe lesurile comilitonilor ei de baricada, fluturind drapelul tricolor, a si ramas efigia insasi a Frantei demagogice. Insurgenta e flancata de un Gavroche cu pistol, dar si de purtatorul de joben burghez, aglutineaza elemente atit de discordante, dar si atit de necesare discursului demagogic.

Salt in timp. Nu insa strain de sportul revolutionar galic, via Moscova. Cincizeci de ani de abundenta gogorita plastica ai dictaturii au burdusit, brusc, in fractura din ’89, subsolurile fostelor sedii de partid, atestind tragicul hiatus intre cele doua Romanii. Intiiul mai muncitoresc al unui, totusi, virtuoz al pensulei, Ciucurencu (scolit, mde, in aceeasi Franta a… revolutionarului Delacroix) e, nu singurul, paradigmatic pentru pletora de demagogi partinici ai sevaletului.

De schimbat unghiul de filmare.

Spre demagogia ca atare. A vorbelor.

Ticurile (franco-moscovite) ale populismului de toate calibrele lumii sint subit preluate – cu oarecari riscuri digestive – de mai toate dubioasele formatiuni de dupa ’89. PSD – alcatuire ce nu mai poate pacali decit pe cei ce se lasa pacaliti – continua sa joace cartea aplecarii spre popor. Sifonat si in ultimul scrutin, iliescianismul post-iliescian fuge acum repede la sindicate – gata, acestea, sa dea in fiert prin ipocritii lor lideri – ca sa cinte in struna salariului minim. Turuind, desigur, despre popor.

De altfel, nici personajul cotrocenizat, care emana de la acelasi sistem – dar care, perfid, i-a administrat acestuia, in 2004, un upercut letal – nu se fereste de marota popor. Asezonindu-si demagogia cu valuta forte a tuturor demagogiilor lumii.

Perdantul Vadim, mimind stupefactia in fata recentului procent devastator, face gratii stropsite de dama ce se razgindeste peste noapte si spune ca nu mai pleaca de-acasa, dorind, evident, sa revina la popor.

Indigestul Gigi, si el pagubos politic, isi face cruce, se scarpina la buzunarul cu fisicuri si asteapta sa-i vina salvarea de la mingicarii din popor.

Sa nu-i invidiezi pe cinicii tucurei alternativ-instalationisti ai momentului, acaparati de ultimul lor proiect (european), durindu-i in cot – vorba lor – de popor!?