Christian Haller face cunoscuta Romania cititorilor din Elvetia, tara pentru care, altfel, nu existam nici macar pe hartile meteo

Ati venit in Romania urmind amintirile mamei dumneavoastra. Bucurestiul pe care l-ati gasit aici era asemanator cu ceea ce stiati din povesti?

Nu tocmai. Bucurestiul mi s-a parut diferit de ceea ce stiam. Ar fi poate mai corect sa spun ca, desi diferit, am gasit anumite similitudini cu orasul mamei mele. Ea traise aici cu mult timp in urma, inaintea Primului Razboi Mondial, in timpul razboiului si citiva ani dupa, in anii ’30, o perioada infloritoare pentru Bucuresti. Chiar atunci cred ca a fost supranumit Micul Paris. Era o anumita bunastare atunci in Romania, cind alte tari se confruntau cu crize asemanatoare celei pe care noi o traim astazi. Tatal mamei era directorul unei fabrici de prelucrare a bumbacului, asa ca familia lor avea o situatie materiala foarte buna. A mers la scoli romanesti, a dus o viata buna aici, in Bucuresti. Cind am venit prima data in Romania, se intimpla dupa caderea comunismului. Bineinteles ca am gasit anumite urme ale acelui Bucuresti, despre care mama imi vorbise cind eram copil. Dar am gasit si urmele unui secol european care a suportat mai multe dictaturi, de la fascism la comunism. Urme ale distrugerii, atit a orasului, cit si a oamenilor. De aceea am fost extrem de interesat sa vad diferentele intre timpul in care a trait mama aici si finalul unui secol. In Romania pare concentrata istoria intregii Europe. Este ceea ce m-a si stimulat foarte mult in munca mea.

Dar cum gasiti Bucurestiul astazi, la 20 de ani de la caderea comunismului si la aproape tot atitia de la prima venire a dumneavoastra aici?

O intrebare interesanta. Intr-un fel, Bucurestiul, ca de altfel intreaga tara, trece printr-o perioada asemanatoare celei despre care am scris in aceasta a doua carte a mea tradusa in limba romana, Vremurile mai bune. Este perioada copilariei mele, anii ’50-’60 ai secolului trecut, cind dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial Europa Occidentala a fost colonizata de America si multe dintre structurile vechi au disparut peste noapte. Au aparut insa noi tehnici, noi comportamente, noi tipuri de mincare. Totul s-a schimbat, atit societatea, cit si viata cotidiana. Pot sa vad chestia asta acum, in Romania. O schimbare care are atit cistigatori, cit si invinsi, asemanatoare cu cea pe care am trait-o eu, in copilaria mea, in anii ’50-’60.

Ati scris cartea – ma refer la Muzica inghitita -, care a aparut si in traducere romaneasca. Cu toate acestea continuati sa veniti in Romania, ati inceput sa invatati limba.

Am inteles ca o radacina din biografia mea este, datorita mamei mele, aici, in Romania. Mult timp nu am stiut-o. Dar cind am venit aici, am putut sa simt ca am aceasta radacina, chiar daca una mica, aici, in Romania. Mama nu m-a invatat romana, desi bunicii mei vorbeau fluent. A trebuit sa invat singur acum, la batrinete. Imi place foarte mult limba si pentru ca simt ca Romania a devenit o parte din biografia mea prin povestile mamei mele – era foarte mindra de originile ei, iubea Romania, si aceasta iubire mi-a transmis-o si mie.

Muzica inghitita este un fel de arheologie personala. Care ar fi partile romanesti ale biografiei dumneavoastra, gusturile, mirosurile?

E greu sa le numesc, tin mai degraba de o zona emotionala, nu rationala. Fiind copil, simteam tot timpul un anumit miros. Cuvintul „Romania" era pentru mine un cuvind galben. Nu un galben stralucitor, ci intunecat. Ceva asemanator tutunului. Dar si ceva ce as numi oriental. O lumina difuza. Iar mama mi-a dat si ceva dintr-o mentalitate diferita. Avea aceasta atitudine lejera. Nu ca in Elvetia, unde lucrurile sint precise, trebuie gindite structurat, luate pas cu pas. Ea era o doamna, lucrurile trebuie lasate sa mearga de la sine. In Elvetia nu putea sa se simta ca acasa. Intotdeauna spunea: sint exilata aici. Gindul ca sint exilat este intiparit adinc si in mine. De exemplu, cind ma gindesc la colegii si prietenii mei, ei sint foarte legati de satele sau de orasele din care provin. Eu niciodata nu m-am putut simti legat de un anumit loc. Acest sentiment este si pentru ca niciodata nu am fost in locul potrivit. Iar asta tot de la mama mi se trage.

Odata cu Muzica inghitita, ati dus in literatura elvetiana un oras ciudat, probabil in mare masura necunoscut. Cum l-au vazut cititorii dumneavoastra, ca pe un loc exotic sau ca pe un oras oarecare dintr-o tara oarecare din Europa de Est?

Cu siguranta exista un aspect pe care nu il pot ignora. Sa-i spunem orientalismul. Acest orientalism putin romantic, foarte prezent in carte. Pentru ca, asa cum stiti, amintirile au tendinta de a fi mult mai frumoase decit in realitate. Cartea a fost foarte bine primita in Elvetia, multi cititori au fost fascinati atit de Bucuresti, cit si de aceasta poveste romaneasca. Cum probabil stiti, Romania nu e bine vazuta in Elvetia. Sint o groaza de prejudecati, asa cum, din nefericire, am tot vazut in ultimele saptamini – avem un partid nationalist de dreapta, care este foarte rau -, dar am avut lecturi si foarte des am vazut oamenii vrajiti de faptul ca eu le-am aratat o intrare in aceasta tara. Multi dintre prietenii mei au plecat in vacanta in Romania dupa ce mi-au citit cartea, s-au intors atit de incintati. „Habar nu aveam ce tara frumoasa poate fi, ce oameni draguti!" Oamenii au luat tot ce au gasit aici, in Romania, ca fiind foarte firesc, s-au lasat pur si simplu vrajiti.

Ca si cum ai deschide o fanta inspre o lume necunoscuta.

Exact despre asta este vorba. Nu stiau absolut nimic despre Romania. Chiar faceam o gluma, spuneam ca Romania nu exista nici macar in emisiunile noastre meteo, unde hartile se termina cu Budapesta sau cu Varsovia. Niciodata nu se pomeneste nimic despre Romania. Dar dintr-odata deschizi aceasta usa si oamenii pot vedea si pot experimenta aceasta tara, inteleg ca pina atunci au fost plini de prejudecati.

Cred ca acelasi lucru il pot simti si cititorii romani cu cel de-al doilea roman al dumneavoastra aparut in limba romana, Vremurile mai bune. Acea atmosfera "de la tara" este de neimaginat pentru cineva care nu stie Elvetia decit din ghidurile turistice.

Cred ca asta m-a interesat cel mai mult, sa pot arata aceasta schimbare rapida, care a a venit din afara, din America. Nu a fost ceva genuin, ci mai degraba un soi de colonialism, care a adus cu sine o modificare a valorilor culturale. Familia din roman sufera enorm din cauza acestei schimbari. Chiar daca nu o pornesc tocmai de la zero, ci de la o baza destul de confortabila, ei nu pot face fata turbulentelor. Tatal, care este o persoana foarte sensibila, isi pierde treptat statutul.

M-a interesat foarte mult, la inceputul cartii, grija mamei pentru toate acele piese vechi de mobilier.

E foarte speriata de ceea ce ar putea pierde. Sufera, ca intreaga familie, din cauza acestei schimbari. O schimbare care incepe pentru ea, asa cum am mai spus-o, cu plecarea din Romania. Odata cu schimbarea aceasta, ea mai pierde ceva. Se teme si incearca sa pastreze, mai ales in interiorul familiei, aceste valori. Aceasta grija fata de piesele vechi de mobilier este de fapt o metafora pentru vechile valori, care treptat vor disparea.

Este ceea ce se intimpla cu memoria in Muzica inghitita: incercarea de a o pastra.

Exact.

Cit de importanta este pentru scrisul dumneavoastra istoria familiei?

Esentiala. Este baza acestei trilogii. Desigur, nu e un documentar, e fictiune, e vorba totusi de un roman. Dar biografia este foarte importanta, pentru ca am inceput cu aceste lucruri pe care le stiu foarte bine, tocmai pentru ca le-am trait, le cunosc de cind ma stiu. E important pentru mine sa-mi folosesc propriile experiente si amintiri. Am inteles apoi ca in detalii sta esenta poeziei. Este ceea ce ma intereseaza, sa scot la iveala detaliile, acele detalii care nu sint in mod obisnuit in centrul atentiei. Cind le iei si le pui in lumina ajungi la un sens poetic atit de profund. Este ceea ce ma intereseaza foarte mult atunci cind scriu. Sa gasesc aceste detalii, sa le aduc la lumina, sa le infrumusetez.

Daca despre prima carte a trilogiei s-a spus ca este "a mamei", despre a doua ca este „a tatalui", cum va fi a treia?

A treia este cartea bunicului. Bunicul din partea tatalui. Care a fost un copil foarte, foarte sarac, intr-o familie care a crescut in cele mai proaste conditii cu putinta. S-a inrolat in Legiunea Straina, in Franta, apoi a devenit director in industria otelului. Nimeni din familie nu a stiut nimic despre tineretea sa. Am vazut in el doar directorul, omul puternic. Figura lui ma ajuta sa parcurg o perioada a anilor ’30-’40 pina in anii ’50 ai secolului trecut, o perioada a liderilor autoritari, pentru ca el a fost unul dintre acestia. Avea si apucaturile lor, era foarte dur, un dictator al familiei, care nu le-a lasat fiilor lui nici o sansa. Dar pe de alta parte a fost o personalitate extraordinara, absolut impresionant. Cind eram mic, acest om era tratat incredibil. Avea o prezenta uluitoare. Dar nimeni nu stia nimic despre tineretea lui. Ce vreau eu sa arat este ca toata tineretea sa si experienta sa in Legiunea Straina au ramas intotdeauna in spatele acestui comportament autoritar. Cred ca este chiar personajul, tipul de caracter care s-a format in anii ’30 ai secolului trecut. Fiind contrariul celuilalt bunic, despre care am scris in primul roman din trilogie, care era foarte… boier. Bine educat, cu un comportament ireprosabil. Bunicul din partea tatalui era exact ca otelul. A preluat tot ce a putut din lucrul cu metalul, din fabricarea armelor, a preluat agresivitatea din aceasta industrie. Fierul negru este titlul acestui roman.

Am observat si in Vremurile mai bune ca industria este foarte importanta, este un personaj puternic, este puterea de fapt.

In acest roman am scris despre extinderea electrificarii. Sint bucati mici in ansamblul romanului, dar care arata ca aceasta extindere a electrificarii a avut o parte politica si una umana. Ca si istoria acestui bunic al meu, nu este tocmai inconstienta. Stiti cum era aici in comunism, cu economia si cu intreruperea curentului electric. Este si aceasta o parte din roman. Incerc sa arat si ca electricitatea este materializarea a ceva ce se intimpla in societate si cum merg aceste lucruri in paralel.

Stiu ca scrieti de asemenea poezie si teatru. Cum este viata unui scriitor in Elvetia?

Dificila. Cred ca peste tot este la fel si ca asa a fost intotdeauna. In ultimii 20-30 de ani, am trait exclusiv din scris, dar a trai din scris inseamna sa fii foarte modest, sa traiesti fara siguranta zilei de miine, inseamna ca nu prea ai bani si ca nu apartii partii bogate a societatii.

Dar ati parasit stiinta pentru literatura.

Nu e chiar asa. Cind aveam 19 ani, am decis, fara a avea vreo idee despre ce inseamna asta, sa devin scriitor. Dar dupa citiva ani de boema literara, la 27 de ani, mi-am spus ca biologia are o mare influenta asupra vietii de astazi si de aceea ar trebui sa cunosc stiintele naturale daca vreau sa fiu un bun scriitor. Am mers la Universitate sa studiez stiintele naturale numai din acest motiv. Cind am terminat, nu aveam nici un ban si a trebuit sa cistig ceva. Un profesor m-a trimis la un institut de cercetare, in ideea ca poate gasesc acolo ceva de lucru. Nu aveam nimic in afara de diploma de studii. Asa ca le-am trimis o scrisoare cu sapte poeme. Au fost atit de iritati numai la gindul ca cineva ar putea sa le trimita poeme, incit si-au dorit sa ma cunoasca. M-am dus acolo si am obtinut un job. Am stat la ei opt ani. Dupa asta, m-am angajat la un teatru, unde am lucrat ca dramaturg. Dar in toti acesti ani, am scris. In fiecare zi.

Bogdan-Alexandru Stanescu: Cum ati defini boema in Elvetia? Ce faceati fiind boem?

Ce faceam? Stateam in cafenele, intilneam oameni, aveam tot felul de joburi marunte, de exemplu mergeam din usa in usa si incercam sa vind niste poze, practic nu cistigam nimic. Am lucrat in asigurari, locuiam intr-o mansarda neincalzita, fara apa, fara nimic. Dar scriam poezii si seara, la un pahar de vin, discutam cu prietenii mei politica, filosofie, chestii de-astea. Traiam fara sa am bani, fara sa am obligatii, dar eram plin de curiozitate fata de literatura, filosofie, fata de teatru. Este o perioada importanta din viata mea. Pentru ca studiam la Universitate, a trebuit sa fac practica la o scoala, ca profesor. Intr-o zi, la serviciul militar, cineva s-a uitat prin dosarul meu si a vazut ca fusesem servitor. Si mi-a spus: „Dar este fantastic, ai fost servitor si acum esti profesor. Ce cariera!". I-am spus ca daca privesti invers, atunci am fost profesor si acum sint servitor.

––––-

Cartile

» Cu Vremurile mai bune, scriitorul elvetian continua saga familiei sale, de data aceasta in decorul spectaculos al muntilor Jura, dar Romania interbelica ramine un reper constant al unui trecut colorat in nuantele palide ale nostalgiei. Vremurile mai bune (2006), distins cu Aargau Literaturpreis, este al doilea volum al trilogiei prin care Christian Haller isi propune sa readuca in prezent „umbrele trecutului" personal, in confruntarea sa dureroasa cu framintarile „istoriei mari".

» Daca Muzica inghitita, primul volum al acestui triptic, se concentra asupra figurii mamei, realizind prin intermediul ei o incursiune insolita si nostalgica in Bucurestiul primelor decenii ale secolului XX, in Vremurile mai bune personajul central este tatal. Desi Romania nu este absenta nici din romanul de fata, fundalul pe care se desfasoara urmatorul capitol din aceasta saga de familie este o zona rurala din Elvetia postbelica.

––––-

Autorul

Christian Haller s-a nascut la 28 februarie 1943 la Brugg, Aargau. A absolvit Facultatea de Zoologie a Universitatii din Basel. A condus, vreme de opt ani, Departamentul de studii sociale al Institutului Gottlieb Duttweiler din Zürich si a activat ca secretar literar la Teatrul Claque din Baden.

Intre anii 1994 si 2000 a fost membru al Comisiei teatrale din Zürich. Desfasoara o sustinuta activitate jurnalistica la „Aargauer Zeitung". A publicat romane (Strandgut, 1991; Der Brief ans Meer, 1995), piese de teatru (Götterspiele, 1987; Leben, 1992), culegeri de povestiri (Die Hälfte der Träume, 1980; Kopfüberland oder die Reise zu den Bäumen, 1996), volume de poezii (Der Fernseher ist kein schlechter Priester, 1998), eseuri (Das Osterspiel von Muri, 1992). In prezent locuieste in Laufenburg, Elvetia.