Circul nostru va prezinta: Iluzie si deriziune

In piesa Henric al IV-lea a lui Luigi Pirandello, in timpul unui carnaval la care participa in costumul imparatului german, un tinar e impins de pe cal si, in cadere, se loveste la cap. Se trezeste cu mintile ratacite si se identifica apoi cu personajul istoric ale carui haine le poarta. Un om obisnuit devine pentru el insusi (si pentru cei din jur care-i fac jocul) Henric al IV-lea. Urmeaza, ca in toate povestile pentru scena ale marelui scriitor italian, o insiruire de jocuri si iluzii, de meditatii la limita dintre ceea ce este si ceea ce pare a fi.

Nu fac un comentariu literar. Pur si simplu, decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 14 februarie, privind recunoasterea lui Mircea Grigore Lambrino (tatal lui Paul Lambrino, asa-zisul „Print Paul al Romaniei") ca fiu al Regelui Carol al II-lea, mi-a adus aminte de piesa lui Pirandello. Sau, mai bine zis, comportamentul din ultimii ani al domnului Paul Lambrino, incununat acum de o decizie pe care o poate flutura presei, se aseamana aproape induiosator, pina la un punct, cu cel al personajului sus-amintit.

Evident, daca urmarim totul prin prisma recuperarii „onoarei familiei", un concept in esenta atit de frumos, n-am avea ce sa comentam. Din perspectiva asta, am vedea doar un om care a luptat in instante pentru a obtine si in Romania (dupa ce justitia portugheza i-o oferise inca din 1955) recunoasterea demnitatii biografice a tatalui sau. Insa ar fi greu sa identificam punctul din care lucrurile pot fi privite doar sub acest unghi.

Caci, in realitate, lupta lui „Paul de Romania" nu prea pare sa aiba legatura cu istoria, cu recuperarea adevarului ei, cum nu prea pare sa aiba legatura nici cu marile vorbe mai sus folosite, adica onoare, adica demnitate. Si nu spun asta referindu-ma la pozitia Casei Regale a Romaniei, intr-ale carei hatisuri succesorale e greu sa te avinti, ele fiind pina la urma o chestiune mai putin obiectiva, „rezolvabila" mai degraba prin simpatia sau respectul pe care-l ai (sau nu) pentru ideea de monarhie decit pe cale strict oficiala.

Insa cetateanul Paul Lambrino, inca de cind a devenit o prezenta publica in Romania, a avut un comportament mai degraba straniu decit demn. Las deoparte faptul ca s-a „incumetrit" cu Traian Basescu, presedintele botezindu-i baiatul, si a facut din acest gest un act mediatic apropiat de ideea de circ. Nu ma opresc nici macar la repetatele sale retineri, ca sa nu le numesc altfel, privind ideea de monarhie - caci, macar pina la a beneficia de decizia justitiei romane, domnia sa era extrem de respectuos cu viziunea republicana, si nu neaparat de dragul Constitutiei.

Ma refer insa la ceea ce pare a-si dori cu adevarat domnul Paul Lambrino, anume succesiunea materiala, nu atit cea morala. Mai exact, cel se se considera print (si caruia, ca sa vezi comedie, tocmai presa ce a dovedit intotdeauna o deosebita simpatie fata de cumatrul sau ii scrie numele precedat de majusculele ASR - Alteta Sa Regala) pretinde nici mai mult, nici mai putin decit 62,5% din averea Casei Regale a Romaniei. Si sa nu va inchipuiti cumva ca din vreun interes mercantil. Dimpotriva, intr-o larghete populista, caci domnul Paul Lambrino a invatat sa fie si politician, a anuntat deja ca va dona 62,5% din Castelul Peles poporului roman. Sigur, Castelul Peles nu e al domniei sale, iar obtinerea lui e iluzorie. Dar chiar de-ar fi asa, chiar de l-ar obtine, nu acest castel reprezinta toata averea familiei regale. Celelalte posibile posesiuni incluse in procentele redate nu au fost insa subiect de discutie, nici de populism din partea domnului Paul Lambrino.

Decizia justitiei romane nu consfinteste o recuperare istorica. Ci pur si simplu, ca in piesa cu a carei mentionare mi-am inceput textul de fata, intretine o iluzie care ar putea avea urmari legale dintre cele mai periculoase si ar putea afecta definitiv, prin luptele care vor veni, ideea de monarhie in Romania. Revenind la Pirandello, sa mai spun ca ratacirea protagonistului e sustinuta pentru o vreme atit de servitorii sai, cit si de prietenii de altadata. Transferind inca o data piesa in realitatea romaneasca, in cazul „Printului Paul" avem de-a face si cu servitori, si cu prieteni. Cu ghilimelele de rigoare.

Sigur, iluziile difera. In timp ce la Pirandello personajul se va trezi la realitate (mimind insa in continuare iluzia) si va spune: „Eu sint tamaduit, pentru ca eu stiu prea bine ca fac pe nebunul", in cazul nostru „tamaduirea" nu e de dorit, iar iluzia nu e nebunie. Caci domnul Paul Lambrino, spre deosebire de personaj, si-a cistigat vestimentatia regala si in mod oficial. Cu actele in mina, dirzul luptator pentru „dreptatea tatalui" va fi de-acum incolo nu ceea ce pare a fi, ci ceea ce este. Iar noi vom urmari un spectacol mutat pe scena deriziunii.

Anonimizindu-se in public, omul care va aplauda cel mai cu foc reprezentatia este insusi regizorul. Nu cred ca mai e nevoie sa-l numesc, e vorba despre un regizor care, in general, nu-si prea trece numele pe afise.