Livius Ciocarlie par Livius Ciocarlie

Cartea pe care imi propun sa o comentez aici ar fi deci inferioara. Si totusi, aceasta carte aduce ceva nou in remarcabila serie autobiografica pe care Livius Ciocarlie a deschis-o cu Fragmente despre vid, in 1992. Chiar daca temele majore ale autorului au fost si ramin aceleasi: individualitatea, esecul, batrinetea, chiar daca si aici se pastreaza obiceiul de a intirzia asupra problemei propriului destin, la adapostul autoponegririi voioase, cu totul nou mi se pare protocolul comentariului care suprapune mai multe texte scrise in epoci diferite.

O confesiune-autoanaliza-investigatie autobiografica din tinerete

Cu fata la perete duce epopeea fragmentara a batrinetii, magnum opus ironic al lui Ciocarlie, mai departe decit pina acum. Dialogul circotas inceput cu mai mult timp in urma cu tot felul de autori atinge in volumul de fata un fel de culme in partea de inceput, La doua miini. Asta pentru ca aici autorul nu mai adnoteaza carti de Cioran, Valery si altii, ci se adnoteaza pe sine. E de mirare ca miza nu a atras atentia comentatorilor, mai toti (laolalta cu autorul insusi, ma tem) convinsi ca e un text esuat. Si totusi, exista aici un scenariu de un deosebit interes. Livius Ciocarlie isi reciteste o confesiune-autoanaliza-investigatie autobiografica din tinerete, operatie cu atit mai aventuroasa cu cit nu i se dau coordonatele temporale: manuscrisul gasit, nedatat, a fost uitat mult timp intr-un fund de sertar.

Travaliul incepe cu sentimentul de dezamagire de dupa ce autorul pierde citeva pagini scrise pe calculator printr-o manevrare inabila a butoanelor de stergere. Personajul se infatiseaza inca de la inceput intr-o postura nemagulitoare, pregatit sa lucreze doar ca sa nu aiba senzatia ca pierde timpul, depasit de tehnologia care-l inconjoara, intimidat de existenta, de fapt, asa cum il cunoastem si din cartile anterioare. Situatia e sugestiva, dar pare anume montata in text. Desi un protocol implicit al onestitatii comanda intreaga carte, nu putem sa nu recunoastem modelul livresc: ne aflam in plina conventie romantica a manuscrisului gasit, dublata de incidentul postmodern al manuscrisului pierdut de pe ecranul calculatorului. "Paginile memorialistice fara inceput si sfirsit" din fundul sertarului erau si ele, culmea conventiei manuscriptice, un comentariu pe marginea unui alt fragment autobiografic, si mai vechi, cu caracter, la rindul lui, de autocomentariu, vorbind despre niste poeme scrise in liceu. Intelesul acestei palimpsestice suprapuneri de manuscrise, care ar face deliciul oricarui poetician al metatextului, e abisal si pune pe ginduri: cine scrie de fapt o autobiografie, orice autobiografie? Cita incredere se poate avea in eul autobiografic, atunci cind acesta este un om mult mai tinar decit ai devenit tu, lipsit de experientele tale si de figura pe care ai dobindit-o intre timp? Vorbind despre tine insuti, despre cine vorbesti, de fapt?

Toate intrebarile sint legitime si antreneaza de citeva decenii reflectia teoretica asupra literaturii nonfictionale. Este sigur ca orice incercare de rememorare pune problema fidelitatii memoriei si ca, implicit, orice conceptie asupra identitatii mononucleare a eului este amendata de sumedenia de fisuri descoperite de gindirea secolului XX. Numai ca Livius Ciocarlie reteaza mult mai simplu stupoarea naratologica. Autorul e unul singur, acelasi profesor timisorean, critic si eseist convertit la o literatura idiosincratica, seducatoare, eleganta si plina de humor mai ales in jurnalele publicate dupa 1990. Iar acesta nu intelege sa se dezica de sine insusi cel care a fost odata, nici de adolescentul care dedica versuri pasionale "Norvegiei" in anii ‘50, nici de intelectualul din anii ‘80, dedat autoanalizei cu o voluptate lexicala si teoretica oarecum excesiva (psihanaliza, comparatistica, teoria receptarii, Barthes, Derrida), taxata retrospectiv cu umor. Daca apare ironie in evocarea carierei ratate de poet in adolescenta, ea nu vizeaza versurile proaste, ci imaginea falacioasa despre sine si iluziile esentialiste ale tinarului ("Mi-am facut o idee pudica si nici un pic profesionala despre literatura, ca mod de a fi al singuratatii"). In schimb, fragmentele autoanalitice mai vechi, scrise prin anii ‘80, impartasesc aceleasi teme mari ale literaturii autoreflexive a lui Livius Ciocarlie pe care le cunoastem inca din Fragmente despre vid. E de mirare ca in autocomentariul sau exista urme de sarcasm, ca si cum autorul ar incepe sa-si deteste vechiul eu. Sa fie vorba de o drama, de un divort de istoria personala?

Livius Ciocarlie, un diarist de tip oriental

Cred ca singura dizarmonie intre Ciocarlie cel de pe la 50 de ani si autorul de acum e una stilistica. Insa esentiala. Livius Ciocarlie credea inca, in fragmentul din 1982 pe care-l comenteaza in volum, ca se pot ocoli poncifele de gindire, ca se poate scrie "alb", fara contaminare de cliseele vorbirii curente. Ciocarlie cel de astazi ii refuza insa celuilalt aceasta eleganta si il cenzureaza prompt, cu cruzime, mai ales acolo unde i se pare ca trece prea aproape de cliseu: "Vitala nevoie de pauza, ca sa se refaca energia (creatoare!) si pentru ca, obscur, sa se prepare (noi si noi) idei". Ceea ce nu invatase inca autorul Marilor corespondente si avea sa aprofundeze autorul Caietelor lui Cioran era ca nu exista un stil neutru, mai ales atunci cind vorbesti despre lucruri vii. Memorialistul din 1982 putea inca sa implice, prin maniera sa de a scrie, ca individul poate fi abstractizat, redus la idee, transformat in schema. Cel de astazi stie ca asta e o erezie si incearca sa compenseze prin bufonada: "Tot ce facem e iremediabil pentru ca ne modeleaza. Este cuminte sa nu ne hazardam in ce ne depaseste. (Asta asa-i. Totusi, astazi va trebui sa ma hazardez pina la Obor, sa aduc de acolo un brad de Craciun)".

Cu asta, ajung la definitia pe care mi-o propusesem: Livius Ciocarlie e un diarist de tip oriental, pasionat de intelepciune, oricite ghilimele i-ar atasa cuvintului, spre disculpare. Lucru cu atit mai surprinzator cu cit criticul acut si fin, conectat la teoria franceza de ultima ora, din Realism si devenire poetica, era un veritabil occidental, eventual un Mitteleuropean. Dar reconversia sa profesionala din anii ‘80 nu avea nimic din alexandrinismul unui teoretician care se retrage, la batrinete, in literatura pe care a teoretizat-o pina atunci. Dimpotriva, in loc sa recurga la un exercitiu literar aseptic, la un jurnal-teorema, rece si impersonal ca ploaia in sudul Germaniei, Livius Ciocarlie a trecut la o forma extrema de literatura, jurnalul (evident) subiectiv, structurat nu de o idee fixa, ci de un pact al onestitatii. Saga sa diaristica din ultimele doua decenii, personala si autentica, isi contine intelepciunea nu in concluzii (pe care le amina pe termen nedefinit), ci in denuntarea iluziei ca un program poate suplini autenticitatea. Iar scrisul lui Livius Ciocarlie, din 1990 incoace, refuza orice tip de program. De aceea, se indreapta spre literatura "fleacului", face critica in forma colocviala, "teoretizeaza" batrinetea si, in general, marginalitatea, amnezia, ratarea. Pentru ca a scrie despre sine nu se poate face oricum. Nu se poate face nici proiectindu-te "idealist", intr-o poza poetica de confectie livresca, si nici incercind sa te judeci alb, la rece, cu totala indiferenta, ea insasi o tentatie alienanta, pentru ca nimic nu garanteaza ca lepadarea de clisee a fost completa. Si atunci e de preferat o scriitura uituca, fragmentara, subiectiva si practicind masura in toate cele.

O lectura captivanta

Prea putin loc mi-a ramas ca sa scriu despre cea de-a doua parte a cartii lui Livius Ciocarlie, Insotindu-l pe Bernardo Soares, text exemplar, de aceeasi esenta cu volumele diaristice de pina acum, unde cititorul il poate intilni pe cel mai seducator scriitor al zilelor noastre dialogind, printre numeroase carti ale momentului (scrise de Cioran, Lucian Raicu, Ionesco, Baudelaire, Marta Petreu, Alexandru Musina, Erwin Kessler, Antoine Compagnon, Andrei Terian, Nicolae Manolescu, Gabriela Omat, Adrian Marino), cu dublul sau fictional, descoperit in Cartea nelinistirii de Pessoa, lipsitul de energie vitala, apologetul neantului, Bernardo Soares. Este un jurnal sclipitor, ca de obicei, al autorului preocupat, intre altele, de contradictiile modernitatii si ale moralei, de aporiile caracterului etnic si de fermecatoarele timiditati ale pensionarului cu vocatie care e Livius Ciocarlie. Lectura este atit de captivanta, personalitatea autorului te invaluie atit de mult, incit nu mai poti sa ii fixezi profilul fara sa te temi ca faci un abuz reductionist. Cu totala empatie, cititorul care sint aproba neconditionat, contrasemneaza entuziast, se lasa cucerit pe nesimtite de blindele sugestii ale extraordinarului diarist. O recenzie ar fi, ma tem, o tradare.

Livius Ciocarlie, Cu fata la perete, Editura Cartea Romaneasca, 2010