Caută 
7 MIN
Din ce in ce mai mult, problema este "cum", si nu "ce" se povesteste. Exista, am inteles cu totii in sfirsit, mai multe variante de trai in comunism si, chiar daca discursul victimei va avea mereu precedenta in urechile oricui in fata cinismului calaului, exista numeroase trepte de la disidenta si pina la obedienta, fiecare cu vocea si dreptatea sa.
A pune aceste voci in dialog, a le face sa comunice intr-o maniera elocventa este marele pariu al romancierului preocupat de identitatea epocii de pina in 1989. Insa ce fel de relatare va putea pune aceste discursuri in balanta? Mi se pare evident ca nu una "totalitara", un epos national care, in increngaturile sale arboroase, ajunge sa inlocuiasca istoria patriei, facind imposibila deosebirea adevarului patimas de minciuna calculata. Si cred ca nici povestea tribulatiilor unui singur individ in conflictele sale (interioare) cu regimul nu are cum sa dea seama de complexitatea epocii.
In acest context, solutia propusa de catre Gabriela Adamesteanu in romanul sau Provizorat mi se pare cistigatoare. Romanciera nu scrie o istorie de familie, desi aparent acesta ar fi subiectul. Si nici o poveste a protagonistei, Letitia Branea, eroina preluata din romanul de debut al Gabrielei Adamesteanu, Drumul egal al fiecarei zile. Provizorat, titlu sec si neologic, nu invita cititorul la proiectia fantasmatica a unui mediu si se indeparteaza din start de premisele mai curind zoliste decit balzaciene ale "romanului generatiilor". El spune nu o singura poveste, reluata pe parcursul mai multor generatii, ci mai multe povesti amestecate intre ele. Iar modul in care acestea se amesteca trebuie sa retina atentia.
Soapta de budoar devine unitate narativa
Provizorat este nu atit un roman al intimplarilor, cit unul al povestirilor. Faptele sint deliberat retrase, fiind inlocuite de istorisiri, soapte, birfe, aluzii, delatiuni. Importanta este motivatia acestei optiuni narative. Istoria mare se retrage din scena nu pentru ca n-ar mai interesa (dimpotriva, cu cit este mai sever cenzurata si mai trecuta la "secret", cu atit fascinatia e mai puternica), ci pentru ca nu mai poate fi povestita in gura mare. Si atunci ea se refugiaza in budoare, dormitoare, in pat, intre soti si, mai ales, intre amanti care isi povestesc cu furie tot si isi tin reciproc lectii de istorie si politica. Sorin Olaru ii povesteste colegei si amantei sale Letitia Branea, in orele furtive in care reusesc sa se intilneasca in apartamentul vacant al unei cunostinte, istoria familiei sale, dar si intimplari din anii dictaturii regale, legionare, antonesciene sau dejiste pe care le cunoaste din auzite. Virgil Olaru, tatal lui Sorin, i-a povestit cindva sotiei sale, Nelly, ultimele noutati din infruntarea dintre Legiune si generalul Antonescu, evaluindu-si sansele de a cistiga un post in noua aliniere guvernamentala sau in altele, viitoare. Margareta Branea, mama Letitiei, se plinge si ea sotului, de asemenea in dormitor, pentru lipsa de initiativa politica a acestuia in noile conditii de dupa 1944. Directoarea Eleonora Oprea aranjeaza combinatii periculoase in patul sotului sau, maiorul, dar si in al protectorului, Pasenka, in biroul intim ca un alcov al securistului institutiei, Gallocik, sau in cel al tinarului "protejat", Titus Marga. Si asa mai departe.
Frecventa acestor scene i-a parut lui Marius Chivu, intr-o cronica, inoportuna, dar tocmai recurenta lor e un semnal ca aici se gaseste altceva decit simplul apetit pentru descrierea erosului in vremea ciumei ideologice. De fapt, avem de-a face cu scena marii lectii de filosofie in budoar din Ultima noapte de dragoste…, extinsa la dimensiunile unui roman si transformata in scena arhetipala a lumii romanesti analizate aici. Doar sexualitatea mai reprezinta, intr-o epoca de control totalitar al vietii tuturor, un pact suficient de puternic pentru a ingadui sinceritatea. Intimitatea erotica (mai ales cind e si clandestina) asigura un grad de incredere care face posibile confesiunile, indiscretiile, laudarosenia, bavardajul. Si tot sexualitatea poate fi un instrument de parvenire si de santaj, aducind astfel in pat infruntarile de putere din viata de zi cu zi. Patul este, astfel, mai potrivit ca loc al politicii reale in dictatura (sa mai amintim de convingerea populara cu privire la autoritatea sotiilor sau amantelor de autocrati?) decit ca spatiu al filosofiei-limita la care visau eroii lui Camil Petrescu. Tabloul ar putea sa fie ridicol, tragind in mod firesc spre pamflet, daca ne gindim la pastisa caragialiana a lui Lucian Pintilie din De ce trag clopotele, Mitica?, in care barbati dezbracati, la baia comunala, peroreaza violent impotriva guvernului si a statelor imperialiste din jurul "tarisoarei". Insa Gabriela Adamesteanu se decide sa-l trateze altfel, in registru serios, lasind deoparte violenta caricaturala, pitoreasca a regizorului.
Rezultatul focalizarii pe colportaj este ca romanul e mai degraba static, lipsit de actiune, iar personajele, insuficient individualizate, sint doar vehiculatori ai unui discurs pe care nu ele il genereaza, ceea ce le scade potentialul dramatic. Povestile urmeaza altor povesti, iar prezentul, apasat de decizii care se iau undeva, deasupra capetelor tuturor, se refugiaza intr-un trecut doar pe jumatate cunoscut, pe care il mitizeaza in bine sau in rau. Se vorbeste foarte mult in romanul Gabrielei Adamesteanu, se vorbeste despre trecutul legionar sau dejist al personajelor, despre relatiile compromitatoare cu Moscova sau cu Occidentul, despre comisarii sovietici din anii ‘50 sau despre securistii "de bine" din generatia "patriotica" a anilor ‘60-’70. Calcule astrologice (despre zodia in care s-a nascut statul roman, dar si Nicolae Ceausescu) se intilnesc cu istoriile familiale (de altfel, chiar securistii sint "taranoi intrati cu cuscrii si nasii si cumetrii, ca ciupercile dupa ploaie, in Departamentul Securitatii"), iar experientele personale traumatizante se conjuga cu dosarele Securitatii, in incercarea lipsita de temei de a descoperi "adevarul" despre epoca traita. Si tocmai acest amestec de perspectiva istorica sanatoasa, de investitie personala, revansarda si de speculatie isterica da formula unui mod de a "face politica" specific epocii ceausiste, pe care autoarea il numeste chiar din titlul romanului sau.
Insa Gabriela Adamesteanu nu preia pur si simplu, actualizindu-l, un motiv interbelic, cel al intimitatii sufletesti si intelectuale in pat, desi nici meritul acesta nu este deloc unul neinsemnat. Transformind soapta de budoar in unitate narativa (romanul este compus din mici secvente ce cuprind cite o anecdota, o poveste pilduitoare din trecutul personajelor), autoarea profita de acest principiu natural de compozitie pentru a merge in adincime. Provizorie nu e doar soapta de interior, care de altfel poate oricind ajunge la cine-nu-trebuie prin intermediul telefonului fara fir, ci soarta personajelor insesi si chiar sentimentele lor. Gabriela Adamesteanu evita latura minor-comerciala a romanelor intimitatii interbelice, eliminind conexiunea ce se stabilea la Camil Petrescu, fara problematizari excesive, intre decorul dormitorului si paradisul kitsch al amorului senzual efectuat "aproape perfect". Romanciera isi continua investigatia asupra formelor de provizorat istoric, politic, economic, social din epoca comunista printr-o inspectie a "infernului" relatiilor de cuplu: neincrederea, micile disconforturi fizice, reprosurile, lipsa de indrazneala si, in cele din urma, lipsa de comunicare. Cuplurile din roman nu sint perfecte: sotul Letitiei Branea, universitar cu origini sanatoase si amant competitiv, este ofuscat de problemele de dosar pe care i le aduce consoarta; amantul aceleiasi, delicat si atent, dar netalentat in amor, se teme ca in nuvelele ei (Letitia e scriitoare incepatoare) ar putea fi folosite confesiunile lui de familie; mai toate sotiile sint neatente la ceea ce le povestesc sotii lor, iar barbatii sint insensibili la ceea ce le deranjeaza sau ingrijoreaza pe partenere. Nu mai vorbim de cazul limita, prezent insa in roman, in care amantul pe care femeia il considera confidentul ei este un oportunist (vezi capitolul "Anii de ucenicie ai unui tehnocrat") care nu se da in laturi de la a deveni informator al Securitatii. Nu realitatea, ci iluzia intimitatii ii face pe amanti atit de comunicativi cu tainele lor si ale altora. Insa este iluzia exclusiva a personajelor: naratorul nu isi permite luxul unei astfel de naivitati.
Un provizorat al sentimentelor
Marea emblema sub care se plaseaza acest roman, provizoratul, nu este doar cel al carierelor si al familiilor amenintate de petele de la dosar, ci si al sentimentelor, adesea mistificate, intotdeauna tradate, daca nu de catre amantul nerecunoscator, atunci cu siguranta de catre insasi eroina, excedata de minciuna pe care o traieste. Nu numai politica face lucrurile provizorii, obligindu-i pe oamenii simpli sa se refugieze in lumea marunta a familiei sau sentimentelor, caci provizorii sint si familia, si sentimentele, si asta nu doar acum, ci dintotdeauna. E dificil sa mentii dragostea la cote inalte in conditiile in care sporul natural al populatiei este politica de stat, iar o sarcina nedorita si intrerupta artizanal poate insemna moartea. Romanul se incheie in momentul in care Letitia e pe cale sa afle daca a ramas insarcinata si trebuie sa faca sau nu avort. Starea de provizorat e incarnata fizic in aceasta situatie fara iesire, simptomatica, fara nici un patetism, intregii epoci ceausiste. Anticipez: nici macar printr-o revolutie cum a fost cea din decembrie ‘89 nu se poate iesi dintr-o astfel de stare, lucru facut evident de cele citeva interventii cu caracter premonitoriu din roman.
Provizorat este o scriere majora, matura a unei romanciere de calibru. Iar maturitatea nu inseamna, aici, blazare sau amortire a ambitiilor. Ci asumarea unei mize mari, care nu poate fi tratata decit cu maxima limpezime.
Gabriela Adamesteanu, Provizorat, colectia "Fiction LTD", Editura Polirom, 2010
