A vorbit directorul SRI ca să nu tacă

Am ascultat mult comentatul discurs recent al directorului SRI până la capăt: peste 30 de minute de vorbe citite de pe nişte foi în faţa studenţilor în ştiinţe politice de la Universitatea Babeş-Bolyai. Precizez că am ascultat tot, ca să se înţeleagă că ce spun în continuare e rodul a ceea ce am înţeles eu însumi, nu ceea ce au auzit sau citit de la alţii. Nu mi-a fost uşor. Discursul lui Eduard Helvig nu a excelat în retorică, nu e genul care să te ţină captiv. Cred, cum s-a spus, că e rodul muncii lui, pentru că e precum îl ştiu eu însumi pe Helvig, de pe când era un mărunt şi tânăr politician pe la curtea lui Dinu Patriciu, apoi la cea a lui Dan Voiculescu. Şi că tot am adus vorba, e interesant, fie şi ca fapt divers, deşi eu cred că e mult mai mult decât atât, faptul că şeful de azi al SRI e un fost politician gravitând mai ales în jurul unor miliardari controversaţi, cu conexiuni certe cu vechea Securitate. Dar, mai ales, din cei care au construit capitalismul sălbatic şi hrăpăreţ al anilor 90 şi de la care moştenim societatea de azi.

Despre discursul de zilele trecute s-a scris mult şi, din ce am văzut eu, s-a scris cu destulă moderaţie sau, în unele cazuri, cu destulă precauţie. Sau de-a dreptul entuziast. Cum e cazul lui Crin Antonescu, altfel puternic legat de Helvig prin trecutul lor politic comun, care l-a ridicat în slăvi: „o admirabilă combinaţie de analiză lucidă şi de emoţie nedisimulată, un discurs bogat, personal, într-un cuvânt, memorabil”. Alţii s-au legat mai ales de cele câteva vorbe spuse de Helvig despre relaţia SRI-politică-politicieni, subiect fierbinte mai ales în presă şi prin culisele politicii. Ce s-a comentat a fost remarca lui Helvig cum că ar trebui să ne decidem ce vrem de fapt, nu să cerem SRI să stingă „incendiile provocate de alţii” şi apoi să-l criticăm că o face. Ce să zic? Omul a încercat să sugereze, uşor arogant după părerea mea, că în timp ce SRI se chinuie să repare ce strică alţii, adică, vezi Doamne, ei se sacrifică cumva, alţii doar stau drept cârcotaşi pe margine şi nici nu ştiu ce vor.

Dar să trecem peste, pentru că până la urmă omul e şeful SRI şi e de aşteptat să tragă spuza pe turta instituţiei pe care o conduce.

Pe mine însă nu astea m-au interesat prea mult în discursul lui Helvig, lucruri care par mai degrabă focuri de paie. Pentru că orice ai spune despre relaţia politicieni-servicii, de bine sau de rău, rămâi în zona purei speculaţii. Relaţia dintre cele două părţi e opacă, controlul parlamentar asupra activităţii SRI e aproape zero. Iar această realitate face orice spune azi directorul SRI lipsit de orice valoare. Vorbe şi atât.

Cum spuneam, pe mine m-a interesat ce spune direct sau indirect despre valorile în care crede şi cum se poziţionează faţă de ceea ce se întâmplă azi în ţară şi în lume. Şi aici, aproape că m-a pierdut, pentru că deşi a acordat cam cel mai mult timp acestor teme, n-a spus mai nimic, iar acolo unde a spus ceva cu oarecare sens, pe mine personal m-a dezamăgit.

Dar să încep cu partea, să-i zicem decentă: discursul lui Helvig a fost discursul unui om angajat clar de partea democraţiei şi a valorilor libertăţii. Aşa cum le înţelege el. Omul e crescut şi maturizat în anii 90, vine din generaţia celor care au învăţat democraţia şi libertatea pe calea cea grea, când ţara însăşi abia o învăţa la rândul ei. Fac cumva parte din gena generaţiei sale. Dar, şi aici încetează aprecierea mea pentru discursul lui, Eduard Helvig a rămas cam la acel nivel, care-mi pare mai degrabă rudimentar. Vorbeşte de polarizarea de azi a societăţii, de tentaţia populismelor şi extremismelor, dar când ajunge la soluţii, sau la antidot, cum îi zice el, bate apa în piuă, adică nu spune nimic. Citez: „ANTIDOTUL e concentrarea pe muncă, pe construcţie, pe rezultate şi mai ales pe recursul permanent la valori. Astfel echilibrul devine antidotul extremismelor”. Bravo, adică să fie bine ca să nu fie rău. Şi Hagi ar fi spus ceva mai cu sens pe tema asta decât că echilibrul e antidotul dezechilibrului, cum spune de fapt Helvig.

Apoi intră în miezul valorilor care se bat azi cap în cap în lumea din care facem parte: naţionalism versus democraţie. Nu zic, omul se plasează corect sau încearcă s-o facă de partea celor care susţin societatea deschisă, liberă, tolerantă, cu respect pentru reguli şi lege. Dar modul în care încearcă să ne explice că cele două nu se contrazic, dimpotrivă, e un imens blabla. Citez din nou: „Identitatea noastră naţională e un motiv de mândrie la fel ca apartenenţa la o societate deschisă, tolerantă şi preocupată de drepturile globale (!). Ambele sunt cele care care ne diferenţiază de societăţile în care nu sunt posibile alegeri libere, egalitatea în faţa legii, libertăţi economice, libertatea de mişcare…” Sigur, dacă eşti genul care te laşi vrăjit de o înşiruire de vorbe pompoase, ţi se va părea că omul le zice bine. Dar dacă le cojeşti un pic îţi dai seama că cele două fraze citate nu spun de fapt nimic. Bullshit-uri de seminar pentru politicieni plictisiţi.

De altfel, luat la bani mărunţi, dacă sufli sclipiciul de pe el, îţi dai seama că discursul directorului SRI e un mare fâs. Nu ne spune altceva decât că el e totuşi un tip ok şi că ar trebui să-l credem pe cuvânt. Dar o face cu pretenţia că e şi profund, că e capabil să atace marile teme ale istoriei şi viitorului, că e mai mult decât un directoraş al unui serviciu de informaţii dintr-o ţară care a intrat de multişor pe un făgaş occidental, euro şi mai ales american, serviciu care n-are altă datorie decât să respecte ce-i zic alţii că e bine.