Administraţie autentică

Prin urmare sunt peste şase sute de ani de administrare urbană, iar, începând cu 1564, peste două sute de ani de experienţă în administrarea capitalei Moldovei. O experienţă insuficient studiată. Uităm prea uşor că tradiţia este viabilă numai în măsura împărtăşirii valorilor ei de majoritatea cetăţenilor, mai ales a celor cu aspiraţii la dominanţă politică.

Războiul din Ucraina certifică istoria grea a Iaşilor situat în vecinătatea agresivităţii cvasipermanente a Rusiei. În aceste condiţii este relevantă abilitatea Iaşului de a supravieţui şi uneori de a izbândi.

Izbânda domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), cel mai important ctitor al Iaşilor, este o lecţie bună de învăţat. Cu certitudine, marile lui ctitorii din Iaşi sunt, dacă le actualizăm valoric la zilele noastre, colosale: Golia, Trei Ierarhi, Feredeul turcesc şi Palatul domnesc. Ele sunt creaţii, opere, aproape imposibile în contextul economic actual. De unde aşa de multe resurse în acele vremuri tulburi? Puţini ştiu că domnitorul acesta ambiţios şi-a creat un imperiu economic cu reţele secrete de procurare a blănurilor scumpe în Rusia siberiană, cu tăbăcării de prelucrare a lor în Iaşi, cu piaţă de desfacere în Ţările de Jos. Iată o cale ingenioasă de a profita de poziţia geostrategică la interfaţa dintre două zone de putere incompatibile. Care ar fi alternativa ei contemporană?

*

Reamintesc impactul unui decret domnesc din prima parte a secolului nouăsprezece prin care se interzicea junilor Moldovei să facă studii în Franţa sau în Italia pentru a-i feri de molima anarhismului. Faptul că acei tineri s-au şcolit cu precădere în Germania şi Austria, medii culturale mai conservatoare, mai pragmatice, a influenţat elita culturală, politică şi administrativă în sensul unei rigori spirituale evident diferită de cea de pe malul Dâmboviţei. Este probabil motivul existenţei, încă de la finele acelui veac, al unui regulement de urbanism al Iaşului la fel de coerent, sau mai coerent decât al multor oraşe occidentale. Regulamentul de atunci permitea administrarea uşoară şi promptă, cu rezultate vizibile în calitatea imaginii urbane, spre deosebire de cel de astăzi care face din orice investiţie o aventură pe termen lung cu final imprevizibil şi în orice caz cu efecte negative în estetica spaţiului public.

Întâmplarea mi-a pus în faţă exigenţele serviciului de urbanism al vremii în cazul unei proprietăţi din strada Păcurari. În anul 1900 este obţinută autorizaţa de construire pentru: reparaţii tencuială, vopsire gard la stradă, executare pavaj de bazalt în curte, construire gard separare grădină, vopsire geamlic, reparare scări la intrarea principală, construirea unei marchize deasupra scării cu paravan de geamuri pentru a feri de ploaie, executarea unui perete pentru o cameră rece, reparaţii mici interne şi înlocuirea cărămizilor umede la atenase. Autorizaţia este eliberată în zece zile!

Peste patru ani proprietarul scoate altă autorizaţie pentru mici reparaţii şi zugrăveli exterioare, iar peste încă cinci ani o autorizaţie similară: mici reparaţii, văruit şi vopsit gardul.

În anul 1921 este scoasă autorizaţie pentru înlocuirea unor pereţi de scândură cu zidărie, reparaţii tencuieli şi văruire cu lapte de var, reparaţii tablă acoperiş. Mai târziu, în 1924, se scoate autorizaţie pentru extinderea casei cu o clădire parter şi etaj plus magazie din paiantă.

Abia în 1935 este autorizată construirea anexei cu closet cu apă curentă. Peste doi ani o altă autorizaţie pentru realizarea unei băi moderne, o cămară şi o anexă depozitare la subsol. Proiectul presupunea o extindere cu volumetrie modernistă pe faţada eclectică a locuinţei. Întrucât nu a fost realizată la termenul prevăzut în autorizaţie, proprietarul primeşte o somaţie în 1939 pentru finalizarea urgentă a construcţiei sub ameninţarea unei amenzi usturătoare.

Este instructiv să observăm că între anii 1900 şi 1937, proprietarul a fost nevoit să scoată şapte autorizaţii de construire pentru orice fel de intervenţie la o casă situată pe o importantă cale de acces în oraş. Ochiul vigilent al serviciului de urbanism era completat de promptitudine. Media de timp pentru obţinerea autorizaţiei este de două săptămâni.

Concluzia poveştii e simplă. Marile ctitorii ale Iaşului s-au făcut ajutate de inedite şi inovative soluţii de finanţare, iar elitele ieşene, şcolite în mediu german, au făcut posibilă naşterea acelui oraş atât de autentic în imaginea lui de „sinteză a civilizaţiei urbane româneşti” după spusele marelui arhitect G.M. Cantacuzino.

Rămâne ca cercetarea aprofundată a tradiţiei ieşene să fie făcută nu doar pentru cunoaşterea bibliofilă a trecutului, ci pentru a resuscita ideea de administraţie specifică oraşului vremurilor viitoare.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului