Amintiri din temniţă (II)

După cum spuneam, plictisiţi de scălâmbăielile celor câteva aborigene ofilite deghizate în „suedeze”, am decis să schimbăm azimutul şi să părăsim celebra discotecă pe valută „Scandinavian” din Mamaia, de care ne legasem atâtea vise. După ce am ieşit, Surprise! (că la vremea aceea celebra interjecţie Oops! încă nu fusese inventată), cine credeţi că ne aştepta cu nerăbdare? Da, chiar reprezentanţii iubitei instituţii care era „inima partidului” (pentru că bate, bate, bate…) reprezentată de un plutonier burtos şi un militar în termen famelic care-şi purta ţanţoş pe umăr pistolul mitralieră. O spun cu umilinţă: atunci nu aveam curajul tefelist de a scuipa organele de ordine astfel încât ne-am lăsat legitimaţi şi percheziţionaţi de caraghioşii anchetatori improvizaţi. Din nefericire, pe lângă fleacuri şi ceva bănuţi de la noi, Radu Andriescu mai avea un teanc de bani frumos înveliţi într-o bancnotă de o sută de şilingi austrieci (mă rog, Radu spune că erau doar 20, dar eu îmi amintesc că cifra de pe bancnotă şi culoarea verde au generat instantaneu răgetul vitejilor oameni ai legii). „Valutăăă!” striga orgasmic caraliul având în faţă proiecţia momentului de glorie când „toarşu” Ceauşescu îl va decora pentru merite deosebite în stârpirea traficului de devize pe litoral. Amărâtul de soldat în termen avea aşteptări mai pământeşti: sergent cu diagonală, permisie de două săptămâni, primul la liberare, de-astea, mai din popor. Pe scurt, ne-au înhăţat şi sub escortă armată ne-au dus la arestul poliţiei din Mamaia pentru interogatoriu. Aici, deşi trecut de miezul nopţii, era o atmosferă veselă, tovărăşească, cu ştoarfe şi şuţi, cu miliţieni sictiriţi de munca administrativă pe care trebuiau să o facă la acea oră. Cum eram un caz grav ne-au dus la subsol, la interogatoriu prilej cu care s-a manifestat ultima noastră cocoşeală adolescentină „anti-sistem”: văzând că un subofiţer bătea nu ştiu ce adresă la maşina de scris am aruncat aşa, la vrăjeală: „acuma nu mai bateţi manual, bateţi la maşină!” stârnind rânjetul ofiţerului de serviciu (care a gustat gluma!) şi iritarea posomorâtă a subofiţerului. Din nefericire, tupeul nostru avea să se stingă rapid, fâsâind, ca o lumânare în baltă: după ce ne-au făcut fişa de identificare, ne-au dezbrăcat rapid la „nudul” gol, ne-au pus să stăm cu mâinile la perete că să ne verifice, sanchi!, dacă nu aveam valută ascunsă prin locuri mai dosnice (cum eram educaţi şi citisem „Papillon” ne-am cam prins despre ce era vorba). Din fericire, s-au lămurit rapid că eram papagali şi, miloşi, nu ne-au mai sfâşiat captuşeala la geci şi nici nu ne-au mai zdrenţuit hainele. Am răsuflat oarecum uşuraţi crezând că ne dau drumul (Radu le spusese din prima că erau banii lui, rămaşi de anul trecut de când a fost la mătuşa din Viena ceea ce a stârnit un firesc hohot de râs din partea băieţilor cu ochi albaştri, plăcut impresionaţi de ingeniozitatea unei asemenea minciuni!). Dar, cum ar spune azi un important reprezentant al poporului german: „Ghinion!”. Ne-au scos rapid şireturile şi curelele plus tot ce aveam prin buzunare, le-au pus în plicuri şi ne-au mai coborât încă un etaj, într-un tur ghidat până la celula 1 şi 2. În prima, ne-au vârât pe mine şi pe Radu, iar în cea de-a două, că tot era complet nevinovat (căci eu, cel puţin, ştiam că Radu are valută, devenind astfel complice pentru că nu-mi făcusem datoria patriotică de a-l turna la Securitate!) a fost băgat singur Liviu Roşu (motiv pentru care, cred, a devenit peste ani un excelent avocat penalist). Când am intrat în celulă ne-a izbit, aproape fizic, o putoare densă de ciorapi nespălaţi, aşa cum aveam să întâlnim, peste puţin timp, în momentele grele din armată. Ne-a izbit, de asemenea, sunetul scrâşnit al încuietorii uşii metalice cu vizetă, care s-a auzit în urma noastră, barieră reală care ne despărţea de lumea celor vii şi liberi. Înăuntru se străvedeau în obscuritate două fiinţe: una tăcută într-un colţ, ridicată câteva ore mai târziu, care, am aflat aproape imediat de la celălalt ocupant al celulei, tocmai îşi căsăpise nevasta în acea seară şi urma să ia drumul lung, fără întoarcere, al ocnei. Cum nouă ne cam pierise glasul, am răspuns monosilabic la interogatoriul sprinţar al celui care urma să devină, pentru câteva ore, îndrumătorul nostru spiritual în lumea subteranelor comunismului. După ce i-am povestit ce vânt ne aducea în acele locuri binecuvântate, ocazie cu care am aflat articolul de Cod Penal unde s-ar fi putut încadra traficul de valută, fiind însă rapid îmbărbătaţi de mentorul nostru că „având în vedere valoarea în lei, nu e penal, aşa că vă ţine vreo zi-două şi după aceea vă dă drumul, staţi liniştiţi!”, ocazie cu care ne-a instruit cum ar fi trebuit să procedăm dacă nu am fi fost nişte ageamii atât de fraieri: „Păi, în primul rând, trebuia să înghiţiţi rapid bancnota dacă aia era singura probă!”; apoi ar fi trebuit să vă fi vorbit înainte, ca unul dintre voi, la un moment propice, să fluiere scurt, şi atunci fiecare să fugă rapid într-o altă direcţie lăsându-i pe caralii cu „ochi-n soare” (mă rog, vorba vine, că era în plină noapte!). La observaţia noastră timidă că „organele” aveau arme a răspuns cu un râs gâlgâitor: „păi, bă băieţi, cine crezi că le dă agaricilor ăştia cartuşe să se plimbe cu ele în încărcător în miezul nopţii prin staţiuni, că le-ar sălta băieţii armele în doi timpi şi trei mişcări. E la oha cu pistoalele, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu!”. Într-adevăr, aveam să aflăm şi noi peste câteva luni, în armată, că era o mare stricteţe cu cartuşele din cauza paranoiei că ar putea cineva să-l împuşte pe Tovarăşu' (că de vrut, ar fi vrut ei mulţi). (Continuare în ediţia din 8 septembrie a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor