Anul Nou: oraşul dă peste margini

Crăciunul a trecut, vine Anul Nou. Se apropie de sfârşit şi povestea anului acesta. Cu binele şi cu răul lui, cu nou-născuţi tot mai puţini şi adesea nedoriţi, cu măritişurile de fete de bogotani fericite; cu partidele de însurătoare aranjate: cu fata lui… eh, e cam urâţică, cam prostuţă, ba toantă de-a binelea, dar are babacul bani; cu alianţele de partide aranjate indiferent ce-a votat alegătorul simplu; cu noii directori şi directoraşi piloşi numiţi la… şi la…; cu cinismul politicienilor veroşi şi dezamăgirea alegătorilor naivi şi iarăşi gură-cască; cu bolnavii suferind în spitale de frig, de lipsa medicamentelor, de indiferenţa unor asistente, ba şi a unor medici, etc., etc. Dezlegat de mai toate firele poveştii, parcă nu mai am nici un rost în textul lui 2021. Trec, fără prea mari speranţe de schimbare radicală, în 2022.

Contemplu oraşul. Anul cel nou şi curat, ca o sticlă de lampă curăţată odinioară de mama, se simte în fierberea străzilor, în pulsaţia gălăgioasă a urbei, în rostogolirea dulce a clopotelor bisericilor – cum urci pe Sărărie ori reverberată dinspre Galata şi Frumoasa peste toată Nicolina. Pulsează mai cu seamă în inima poleită a oraşului. Ghirlandele multicolore şi becurile par nişte mlădiţe răsărite dintr-un trup uriaş, bătrân, zvâcnind neştiut în întuneric. Şi trupul acesta e acoperit cu odăjdii scumpe de mitropolit – roşii, verzi, albăstrii, trandafirii, un trandafiriu atât de gingaş, ca oiţele în răsăritul de soare din vechiul cântec, imnul naţional nepolitic: Ciobănaş cu trei sute de oi…/ Mă cuprinde, mândro, al tău dor,/ Jale mi-e şi nu te pot uita,/ Dar n-am ce face c-aşa-i soarta mea.

Sunt aproape Sărbătorile, dar, uite, zilele astea aflăm numai veşti triste, care nu ţin seama de sărbătoare: rude, prieteni, cunoscuţi au murit sau sunt bolnavi. Şi te gândeşti că şi tu nu mai eşti tânăr, că viaţa trece uite-aşa, ca un fulger de vară pe cerul întunecat, şi că eşti la capătul vieţii. Şi ai sentimentul acela neputincios: că viaţa ni se scurge prea repede.

Se luminează, pâclele se retrag furişate spre albia Bahluiului. Un autobuz trece cocoşat, ca o armonică, peste Podu Roş. În geamuri îi sclipesc primele raze de soare. Maşini de toate tipurile şi căruţe duruitoare se scurg din satele împrejmuitoare, grăbindu-se, înghesuindu-se şi claxonând, pentru ca precupeţe guralive şi înţepătoare ca viespile să-şi aşeze tarabele în pieţe, ca să-şi înceapă activitatea tot felul de magazine, magazinaşe, ghişee sau depozite, pentru ca oraşul să zvâcnească din toate vinele lui. Şi oraşul se umple clipă de clipă, ca printr-o minune. Tramvaiele încep să scrâşnească la răspântii, speriind câini fantomatici, care ies din canalizări şi se îndreaptă spre pieţe sau gogoşerii. Oraşul dă peste margini, ca onesta cafea de dimineaţă a pensionarilor de la Zoiosu, ca degetul mare de la picior al doamnei Gina ieşit din târşiţii sparţi – şi doamna Gina îşi face preumblarea zilnică de-a lungul Bahluiului. Şi miile de bărbaţi se trezesc calmi lângă femeile lor – ce bine este să te trezeşti lângă femeia iubită – şi alte mii, bărbaţi sau femei, se trezesc singuri, iar cafelele dau peste marginea ibricelor; beau cafeaua, fumează liniştit, ascultând huruitul oraşului, fără să se mai gândească în aceste zile la hiena grijilor cotidiene; femeile se trezesc, mângâie copiii care se răsucesc în somn, îşi privesc în ochi bărbaţii şi glasurile lor capătă o gingăşie neaşteptată. Ştiu, ştiu că sunt şi atâţia oameni care au chist la plămâni sau ganglion nu mai ştiu pe unde, care stau întinşi pe paturile spitalelor, gândind confuz la nimic sau aproape la nimic, ştiu că sunt atâţia copii vagabonzi care înţepenesc hieratic pe sub poduri ca nişte vrăbiuţe cenuşii, ştiu că este atâta suferinţă în lume, care întrece durerea Maicii născând într-o iesle… dar e Anul Nou, oameni buni! Şi iarăşi ne spălăm sentimentele în delirul luminii şi-n aşteptarea unor noi nădejdi!

Da, sunt Sărbătorile! Maricica, femeia de serviciu, îmbujorată şi cântând din tot sufletul, ca atâtea alte slujitoare, ucenice sau tinere funcţionare, bate icnind covoarele noilor îmbogăţiţi; poetul Cătălin îşi pune ficaţii pe masă pentru a scrie un poem de să stea mintea-n loc; iar Gena umblă în vârful degetelor, sclipind din ochii ei de siameză – să nu-l deranjeze, simţind însă (e o fată deşteaptă peste medie) că ambiţiile lui literare vor rămâne nesatisfăcute, că deşartă e căutarea gloriei literare; bătrâna Evtimia, ca şi atâtea alte bătrâne, aprinde azi candela pentru morţii ei şi ai altora; Vasile Nedelcu, fostul deţinut politic, numără amar încă odată pe foştii săi colegi de puşcărie care mai sunt în viaţă – tot mai puţini;  Ţîbîrnă groparul se drege la „una mică” ca să mai uite de alte alea; până şi nea Gică, autopsierul garantat, îşi lasă morţii (ei au timp), ca să meargă în piaţă, unde se vând pomi de Crăciun, izbeşte de pământ pomişorul, ca să se desfacă ramurile şi să vadă dacă-i brăduţ frumos, nu-i cad acele – da, e frumos, apoi, fericit, parcă vrea să vorbească cu porumbeii din piaţă, ca şi Sfântul Francisc, cel care ştia să vorbească cu păsările cerului; iar tanti Maria, ca şi alte atâtea alte mame, mătuşi şi bunice, vorbeşte cu lacrimi în ochi la telefon cu fiii sau nepoţii plecaţi la muncă în cele ţări mai bogate; iar Silvică Şurubaru, ei, Silvică, rămas ca atâţia fără serviciu, îşi roade unghiile, atras de viciul solitar al lui Onan, sublim în adolescenţă, greţos acum…

Şi mai sunt, dacă lăsăm frâu liber imaginaţiei. Şi acum, de Sărbători, suntem înclinaţi să dăm frâu liber la toate. Iată pe prostituatele cu capul acoperit şi nefardate, ca nişte marionete lăsate neterminate, mergând la biserică să se roage Maicii Domnului, căci Maria din Magdala, cea din care Iisus a scos şapte draci, era o prostituată ajunsă eremită, iar ce este în suflet nu se vede, nu-i aşa? iată pe Ştefania sărutându-se cu ultimul ei iubit, încet, cântărindu-şi înfiorată voluptatea tinereţii; iată pe Maura pregătind înfrigurată cele trebuitoare pentru fiică-sa, care pleacă în sejur la Londra, iar Andreea refuzând enormul pachet cu mâncare, spre paraponul cu lacrimi al mamei; iată pe Aliona de la Taraclia, cu casânca ei cenuşie, furnizoarea de votcă first class, cărând multele pachete şi pacheţele, ca să „cadonească” neamurile şi să aibă pentru un adevărat ospăţ al lui Lucullus, mă rog, să-i zicem al lui Lucuţă; iată-l pe Merfu la ţigări scumpe şi vorbe ieftine, jucând poker cu amicii; pe directorul Ionescu străduindu-se să „scoată” un bilanţ pozitiv al firmei; pe mătuşa Ileana nu o văd, la vârsta ei doarme încă, morfolind în vis din finetti-ul cumpărat de nepoate… 

Toţi zâmbesc fericiţi, cu speranţe! Căci vine un An Nou!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist