Augustin. Sfântul Augustin (I)

Formularea din titlu conţine o mică provocare şi o dilemă istorică. Provocarea poate fi resimţită de unii cititori obişnuiţi cu formula Fericitul Augustin în loc de Sfântul Augustin. Dilema se bazează pe inexistenţa unei explicaţii convingătare referitoare la această diferenţă denominativă. Voi încerca, în cele ce urmează, să fac câteva distincţii utile şi să îmi justific propria opţiune pentru varianta Sfântul Augustin. Reîmprospătez cititorului câteva date biografice esenţiale. Aurelius Augustinus Hipponensis (354-430), cum a mai fost denumit de erudiţii Renaşterii, adică Aureliu Augustin din Hippona, a fost unul dintre cele mai importante personaje din istoria Bisericii Universale, creator al unei opere monumentale prin diversitate, dimensiuni şi profunzime. Născut într‑o familie romană (tatăl – „păgân”, mama – Sfânta Monica, creştină) din orăşelul Thagaste, în nordul Africii, în apropiere de Cartagina – în epoca respectivă fostul oraş fenician era una din marile metropole ale Imperiului, după Roma şi Alexandria. A fost educat în spiritul culturii greco-romane clasice (dialectică, gramatică, retorică, filosofie) şi s‑a convertit la creştinism la vârsta maturităţii (33 de ani), folosindu‑şi până la sfârşitul vieţii cunoştinţele şi abilităţile de fost profesor de retorică, pentru a contribui decisiv la sistematizarea creştinismului şi la fundamentarea componentelor centrale ale doctrinei creştine (hristologia şi învăţătura despre Trinitate, mai ales), precum şi la combaterea puternicelor erezii sau teorii heterodoxe, numeroase în secolele al IV‑lea – al V‑lea (maniheism, arianism, donatism, pelagianism etc.). Episcop la Hippo Regia, în nordul Africii, a murit în timpul asaltării cetăţii de către vandali. Timp de aproape 1.500 de ani a fost considerat de Biserica Universală, atât în Occidentul roman, cât şi în Orientul bizantin, unul din stâlpii Bisericii, un mare învăţător, şi onorat cu apelativul de sanctus în latină şi hagios în greacă, adică „sfânt”. El face astfel parte din „generaţiile” de aur ale Sfinţilor Părinţi din secolele al IV‑lea – al V‑lea, alături de alţi mari apologeţi şi învăţători creştini precum Ambrozie al Mediolanului, Ioan Hrisostomul, Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz, Grigorie din Nissa, Ieronim sau Grigorie cel Mare, socotiţi şi denumiţi sfinţi prin consens popular şi în virtutea tradiţiei, fără a fi „sanctificaţi” de vreun sinod sau de vreo comisie eclesiastică, în urma unei cercetări riguroase, cum se vor petrece lucrurile mai târziu şi în vremea noastră.

În toate epocile şi în toate culturile, s‑a vorbit aşadar despre Sfântul Ambrozie, Sfântul Ioan Hrisostomul, Sfântul Vasile cel Mare, etc., fără să fie nevoie de o justificare specială a „sfinţeniei“ lor. La fel a fost şi cu Sfântul Augustin şi cu Sfântul Ieronim! Chiar şi în unele culturi moderne în care protestantismul este confesiune dominantă, cum sunt cea engleză sau cea germană, în care calitatea de „sfânt” este, dogmatic, abolită, ei continuă să fie denumiţi ca atare, respectiv The Saint Augustine sau Der Heilige Augustin. Cât priveşte acum cultura noastră românească, în scrierile, tipărite sau manuscrise, ale unor mari cărturari şi sfinţi ierarhi din trecut, precum Sfântul Dosoftei sau Sfântul Antim Ivireanul, găsim constant formulările Sveatii Avgustin sau Sveatii Ieronim, ceea ce înseamnă evident că, cel puţin la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi începutul secolului al XVIII‑lea, cei doi stâlpi ai creştinismului antic erau încă „sfinţi“ pentru toată lumea. Trecem cu vederea consecvenţa cu care aceste formule tradiţionale apar în scrierile reprezentanţilor de frunte ai Şcolii Ardelene, căci s‑ar putea obiecta că aceştia erau greco-catolici, suspecţi deci de obedienţă faţă de Biserica Romano‑Catolică, în care „sfinţenia“ lui Augustin este oficială! Rezumând, formula Sfântul Augustin reprezintă pur şi simplu denumirea comună, supra-confesională a acestui celebru personaj al culturii universale, folosită, în principiu, fără nici o conotaţie confesională, în întreaga lume!

De la o dată neprecizată, prin ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea şi primele decenii ale secolului XX, constatăm preferinţa autorilor ortodocşi pentru formula Fericitul Augustin (în neogreacă: o Makarios Avgustinos), cu o puternică conotaţie diferenţiator‑confesională. În plus, această formulă mai are şi o conotaţie uşor depreciativă, ca şi cum ar fi vorba despre un rang sau o „treaptă de sfinţenie” inferioare. Din investigaţiile proprii şi din discuţii cu unii specialişti în istoria Bisericii sau cu câţiva dintre ierarhii BOR, nu am reuşit să mă lămuresc dacă există o hotărâre oarecare sau o indicaţie tacită a Bisericii Ortodoxe care să impună sau să recomande apelativul Fericitul Augustin în loc de Sfântul Augustin. Presupun că justificarea acestei „degradări din rang“ este legată de unele elemente doctrinare din scrierile lui Augustin, cum ar fi doctrina sa despre predestinare, neacceptată de Biserica tradiţională, dar preluată şi adâncită de către reformatorii Martin Luther şi Jean Calvin.

În ceea ce mă priveşte, în scrierile, prelegerile sau conferinţele mele, în traduceri sau în texte orginale, am scris şi am rostit întotdeauna Sfântul Augustin, cu excepţia unui amuzant moment de auto-cenzură, pe care îl voi relata mai jos. Procedând astfel, nu am vrut să schiţez un gest de nesupunere sau de împotrivire faţă de Biserica de care aparţin, ci un gest normal, de conformitate intelectuală la o normă internaţională, supraconfesională. Alternativa Fericitul Augustin aş resimţi‑o ca pe un semn de marginalizare şi provincializare.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi