Avem protestele. Cum procedăm?

– Contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i imite pe ceilalţi, chiar dacă aceas­tă comportare a sa este evident împotriva propriului interes.“ Cum altfel, de pildă, să-ţi explici împărţitul florilor la jandarmi, după ce cu o zi înainte protestatarii fuseseră bătuţi şi fugăriţi ca nişte animale chiar de către aceşti jandarmi? Parcă i-ai invita să te bată din nou. Şi nu-mi vorbiţi de bunătate şi de Mahatma Gandhi pe Dîmboviţa, că nu vă cred. 

Nu-mi vorbiţi nici de muia ca program politic, care, chipurile, ne uneşte. Cîtă imaturitate! E o prostie şi este jalnic să transformi o înjurătură în program al rezistenţei. Dacă vom coborî vulgaritatea în protestul social, cum ne îndeamnă unele „minţi luminate“, rătăcite şi lipsite de simţul ridicolului, ne vom scufunda în derizoriu. Cum să mai propunem ceva serios şi demn de atenţie, cînd transformăm „muia“ în simbol civic? „Credeţi – spune un prieten feisbuchist pe nume Aurel Sibiceanu – că dacă ar mai trăi Ion Raţiu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Matei Boilă, Sergiu Cunescu, Nicolae Cerveni şi alţi seniori, aceştia ar justifica şi adopta „mobilizatorul cuvânt“ care a împins atâţia români în mlaştina morală a ultimelor zile, săptămâni?“ Cum ne deosebim de hoţii şi gregarii care ne conduc? Nu fluturând drapelele unei înalte moralităţi şi ale civismului matur?

Deşteptarea românilor nu se poate face decît printr-o organizare realistă a societăţii civile, care să atragă masele astea mute. Altfel, aceste proteste rămân doar spectacole gratuite ale frustrării, aşa cum se întâmplă mereu de la Iliescu încoace. Fără cereri concrete protestele în faţa unui guvern plecat şi el în concediu nu va duce decât la un fiasco. Mai mult, dezamăgirea lipsei de rezultat va propaga mitul că orice schimbare e imposibilă şi că protestele nu-şi mai au rostul. Deja se vede că protestele actuale sunt mai anemice, până ce se vor stinge cu totul. Pentru că ticăloşii nu cedează, au votul de partea lor, iar Europa are belele ei, nu se mai leagă la cap cu ale noastre. „Dar cerem ceva realist: Jos Dragnea!“ îmi spune acelaşi amic. Îi răspund: L-am schimbat pe Ponta cu Dragnea, adică pe dracul cu taică-său. Şi? Acum pe cine vor pune în loc? Pe Firea? Doamne păzeşte! Pe omul cu mecla de prezervativ Ştefănescu? S-ar tăvăli de râs în mormânt Vadim Tudor de noi. Să zicem că, prin absurd, ar fi pus un prim ministru din opoziţie. Care opoziţie, fraţilor? Liberalii la fel de corupţi până-n măduvă care au dat din colţ în colţ până să susţină strângerea de semnături pentru „fără penali în funcţii publice“?

Realitatea nu are de-a face cu acestea. De pildă, românul care munceşte zi-lumină ştie din istorie că politica-i curvă, dar îi judecă după criterii practice pe politicieni: dacă i-au venit subvenţiile pentru animale, pentru recoltă, pentru achiziţionarea de maşini agricole şi unelte. Iar filosofia muiei îi contrariază: Cum, un domn deştept Liiceanu gîndeşte ca un muiolog de mahala? Ţara arde şi baba se muie.

M-am tot gîndit la ce se întâmplă şi nu-mi explic invazia muiei decât în felul următor. Există în societatea foarte mulţi oameni disperaţi. Mulţi. Dintre aceşti unii speră într-o schimbare radicală, o nouă revoluţie care să schimbe lucrurile. Căile democratice s-au dovedit incapabile să schimbe starea de lucruri, cred ei. Aceştia văd în înjurătură faptul că ne aflăm în pragul unei schimbări radicale, prin violenţă. Căci la orice revoluţie se înjură, cum a fost şi-n ‘89. 

Oamenii aceştia, să am iertare, se înşeală. Abia-abia ne-am urnit în ‘89, cu, se ştie, ajutor din spate şi într-o situaţie europeană favorabilă. Acum o revoluţie nu mai este posibilă. Soluţia nu poate fi decît tot prin vot, prin democraţie, care, dacă am uitat, înseamnă puterea poporului. Trebuie să ne mobilizăm într-o societate civilă coerentă, nu a opoziţiei, nu anablandianizată, nu liicenizată, o societate civilă care să mobilizeze întreaga mămăligă socială flască. E musai să punem umărul la întemeierea unor partide puternice. Să ne organizăm pe teme punctuale. Strângerea de semnă­turi pentru „fără penali în funcţii publice“ sau pentru un Parlament mai mic, cum am hotărît în referendum pe vremea lui Băsescu, dar am uitat de asta, ar fi soluţii. Apoi am putea strânge semnături şi am putea protesta la cancelariile occidentale, de pildă, pentru o Diasporă proporţional reprezentată la vot cu românii din ţară, pentru un recensământ al Diasporei şi pentru un sistem de vot prin corespondenţă echitabil. Atunci, fiţi siguri, nu ne-ar mai păsa de manipulările arogantei Alina Mungiu, n-ar mai fi nevoie să strigăm „Jos Dragnea“, „Huo proasta de Dăncilă!“

Oamenii nu vor să trăiască în revoluţie continuă, în marşuri, ieşiri în stradă la nesfârşit. Românii în majoritatea lor vor să trăiască normal, să muncească, să-şi întemeieze familii, să meargă la mare, la munte, să facă copii. Singura soluţie nu e încă o revoluţie. Nu. Şi nici „soluţia“ înjurăturilor. Înjurătura exprimă sfîrşitul soluţiilor, disperarea. Doar atît.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist