Bucurii de cinefil

Cărţile, ştim bine, pot suscita opinii contradictorii. Critica literară şi-a făcut la un moment dat un titlu de glorie din a proclama primatul judecăţii de valoare. Internetul şi reţelele de socializare, graţie cărora oricine are posibilitatea să-şi spună părerea despre orice, au consacrat triumful subiectivităţii. Dar parcă încă şi mai mult decât cărţile, filmele (poate fiindcă sunt considerate un gen mai "popular") stimulează dorinţa "părerologilor" de a ieşi în faţă, fie că au, fie că nu au competenţă în materie. Un exemplu la îndemână e cel mai recent film al lui Quentin Tarantino, A fost odată la …Hollywood. Am văzut câteva din ecourile de la noi, dar mai ales pe cele din spaţiul francez şi am fost frapat de caracterul divergent al opiniilor: sigur, unele comentarii erau pozitive, dar altele (surprinzător de numeroase) desfiinţau pur şi simplu filmul, cu încrâncenare şi cu un fel de voluptate rea. În ce mă priveşte, cinefil pasionat, dar fără pretenţia de a-mi atribui cine ştie ce competenţe, am – sper – şansa să fiu capabil de judecăţi lipsite de patimă. Pe scurt, filmul lui Tarantino mi-a plăcut, am regăsit acolo umorul cineastului, în toate ipostazele lui (mai ales umorul negru), am regăsit mai cu seamă atmosfera de la sfârşitul anilor ’60, când eram foarte tânăr, m-a încântat muzica (iarăşi, şlagărele din acei ani), am gustat scenele şi momentele parodice, m-a uns la inimă demitizarea mişcării hippy, ca să nu mai spun că interpretarea este extraordinară (protagoniştii – Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt – sunt de-a dreptul geniali). Am citit că unora filmul li s-a părut trenant, prea lung: eu nici n-am simţit când a trecut timpul.

Trimiterea la Tarantino nu este întâmplătoare, deoarece mie mi se pare că noul film al lui Corneliu Porumboiu, La Gomera, se trage din mantaua lui Pulp Fiction (cu siguranţă filmul-reper al lui Tarantino, deasupra a ceea ce a făcut ulterior cineastul american). Dintre elementele pe care le pot invoca în sprijinul acestei afirmaţii: fragmentarea naraţiunii, organizarea acţiunii pe "episoade", care nu o dată se luminează unul pe altul şi leagă între ele fapte aparent disparate, umorul – cu predilecţie umorul negru, aluziile (ceea ce în literatură constituie o componentă esenţială a intertextualităţii), prezenţa – cu măsură – a registrului parodic, intriga poliţistă, violenţa, asasinatele comise cu sânge rece etc., etc. Să nu uit rolul muzicii, însoţind acţiunea sau fiind contrapunctul ei ironic (superba Barcarolle a lui Offenbach, prezentă în mai multe secvenţe şi fundal sonor al unei crime atroce; în paranteză fie spus, veselul, tonicul Offenbach e folosit şi în final). Imaginea e fără cusur, replicile personajelor se aud toate, ceea ce într-un film românesc e o performanţă. N-am nici cea mai mică intenţie să povestesc filmul, dar trebuie numaidecât să spun că el este axat pe acel limbaj fluierat de pe insula spaniolă La Gomera (povestea e atât de neobişnuită, încât m-am întrebat dacă nu cumva e o glumă a lui Porumboiu). Regizorul exploatează ideea şi propune câteva momente memorabile, cum ar fi secvenţa fabuloasă a "conversaţiei" fluierate, între trei personaje, de pe înălţimile unor blocuri bucureştene. Nu doar codurile limbajului sunt în vizorul regizorului, ci şi (sau poate mai ales) codurile filmice: la un moment dat, peste o secvenţă de mare tensiune, se suprapun nişte imagini dintr-un film cu (de) Sergiu Nicolaescu, poliţistul şi şefa lui îşi dau întâlnire la Cinematecă, altă scenă e un calc după o faimoasă secvenţă din Psycho al lui Hitchcock etc., etc.

Talentul ieşit din comun al lui Corneliu Porumboiu mi s-a revelat atunci când am văzut A fost sau n-a fost?, pe care îl consider unul dintre filmele de vârf al "noului val" din cinematografia românească. Demitizarea pretinşilor "revoluţionari", care s-au căpătuit cu certificate (şi indemnizaţii) în oraşe de provincie unde nu s-a tras nici un foc de armă, părea să dea, în 2006, încă un semnal că trebuie spus tot adevărul despre punerea în scenă de după 22 decembrie 1989. Au trecut însă 13 ani şi impostorii sunt tot acolo. Filmele următoare ale lui Porumboiu au încercat formule mai pretenţioase, refuzând în chip deliberat succesul facil de public (Al doilea joc, chiar şi Comoara). La Gomera este însă o demonstraţie de inteligenţă şi de virtuozitate, fiind totodată un film care pune în evidenţă, cu ironică ostentaţie, ingredientele capabile să atragă spectatorii. Mărturisesc că m-am lăsat, de bunăvoie, prins în acest joc.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor