Calea cea dreaptă

Se apropie Paştele ortodox (gr. orthós – drept, dóxa – credinţă), iar dezbaterile pe marginea siguranţei enoriaşilor la biserică, din punctul de vedere al riscului de infectare cu noul coronavirus, se înteţesc. Unii susţin că biserica e un locaş sfânt unde nu poate exista nimic rău, dăunător credinciosului adevărat, unde nici virusul, nici Diavolul, nimic şi nimeni nu poate pătrunde pentru a face daune. Din punctul acestora de vedere se poate sta liniştit acolo fără mască, fără dezinfectanţi, fără nimic, doar cu credinţă şi atât, restul va face Dumnezeu. Trebuie să crezi cu adevărat şi totul va fi bine. Dacă ai îndoieli, stai acasă ori poartă mască… Marea provocare aici fiind, evident, puterea credinţei: cei care nu poartă masca sunt la un grad înalt de pătrundere religioasă, ceilalţi, mai amatori…

Alţii spun că infectarea poate exista oriunde, oricând şi cu oricine, prin urmare respectarea tuturor măsurilor de siguranţă este obligatorie, fie că persoana se găseşte în preajma icoanelor, a vreunei racle sfinte, a preotului sau luminii candelelor. Aceştia îndeamnă la purtarea măştii, evitarea aglomerării şi dezinfectarea cât mai frecventă a mâinilor. Şi aici e vorba tot de o putere a credinţei, doar că nu într-o entitate sfântă, ci în ştiinţă. Cei care poartă masca sunt „pocăiţi” ştiinţifici, iar ceilalţi, mai puţin spre deloc.

Aceleaşi două categorii există şi în ce priveşte accesul oamenilor în magazine, mall-uri, gări, mijloace de transport în comun etc. Fix aceleaşi, doar că indivizii pot fi cu totul diferiţi, adică unii din prima categorie cu biserica se pot regăsi în a doua categorie cu magazinele şi aşa mai departe. Criteriile de judecată vor fi aproape identice: cumpărăturile şi magazinele sunt sfinte pentru că implică hrană, îmbrăcăminte şi cele trebuincioase traiului, vieţii, infectarea în ele este imposibilă pentru că scopul este unul nobil, iar Dumnezeu păzeşte pe cei bine intenţionaţi şi nobili. Sau invers, infectarea este posibilă, aşa că măsurile trebuie respectate.

Categoriile se menţin când e vorba despre întâlniri cu prietenii, rudele, vecinii, cunoştinţele, colegii, doar că, din nou, oamenii vor traversa graniţele din situaţiile precedente şi se vor amesteca între ei, cei care erau la biserică fără mască o vor purta la mall sau cu prietenii, sau invers.

Totul e o problemă de viziune, nicio variantă nu e bună sau rea. Ei bine, totuşi care e adevărul? Pentru că, dacă e să adunăm bob cu bob şi să punem pe fiecare în categoria lui, ajungem să nu mai găsim decât foarte puţini oameni care să rămână în aceeaşi categorie în toate mediile în care se găseşte, iar aceia vor fi consideraţi cam ciudaţi, pentru vor purta masca oriunde se vor găsi, chiar şi singuri în maşină ori cu familia, sau nu vor purta deloc riscând chiar şi amendă sau ceartă cu alţi oameni. Deci e clar că în orice situaţie sau locaţie ar fi vor exista mereu cetăţeni care îşi vor pune viaţa în mâinile lui Dumnezeu, în voia sorţii sau vor lăsa pur şi simplu ca norocul să decidă, ce-o fi, o fi. Adică aproape toţi riscă mai devreme sau mai târziu îmbolnăvirea, poate chiar moartea (mântuirea?).

Există o cale dreaptă care să împace toate situaţiile? Se poate spune că urmând acea soluţie miraculoasă ai cele mai mari şanse să protejezi viaţa şi sănătatea ta şi a celor din jur?

Ei bine, părerea mea e că nu există acea cale, mai devreme sau mai târziu se va ivi cel puţin o conjunctură care te va sili să rişti, ori să fii mai sigur decât ţi-ai propus, dându-ţi toată filozofia şi strădaniile de până atunci peste cap. Nu poţi menţine constant şi la infinit un nivel ridicat de siguranţă a vieţii şi sănătăţii, şi nici a riscului. Lumea a fost şi va fi mereu în egală măsură sigură şi riscantă, doar calitatea ei a variat. Uneori calitatea e mai bună, iar iluzia siguranţei e mai mare, şi invers. Totul se discută la volum, ce tabără influenţează mai mult pe cealaltă, câţi adepţi are una şi câţi cealaltă. Cei care îşi asumă riscuri frecvent şi au observat că le merge crezând astfel în mod fals că ei urmează adevărata cale, sau cei care reduc la minimum nivelul de risc zi de zi, crezând şi ei, tot în mod fals, că stăpânesc adevărul şi soluţia? E pur şi simplu o chestiune de mentalitate, finalul fiind, culmea, aproape identic mereu: omenirea, în ansamblul ei, va supravieţui, cu mici variaţii, doar în situaţia unui cataclism planetar va dispărea.

Fiecare dintre tabere nu face altceva decât să pună în balanţă două valori: calitatea vieţii şi siguranţa vieţii. Pentru unii calitatea e mai importantă, viaţa e prea scurtă ca să fie trăită în frică, în izolare faţă de restul lumii care poate aduce rău, faţă de tot ce e riscant. Iar pentru ceilalţi siguranţa e mai importantă, viaţa e prea frumoasă ca să fie pierdută aşa uşor, riscată, ca la ruletă, pe nimicuri, iar micile bucurii, chiar şi în izolare, pot aduce încântare sufletului.

Cum poţi împăca două forţe atât de puternice care trag în direcţii diferite, două viziuni asupra lucrurilor care sunt atât de convingătoare? Nu o poţi contrazice cu argumente temeinice pe niciuna, nu poţi elimina din joc nimic. Oamenii cred în Dumnezeu, e o decizie pe care au luat-o cu toată convingerea şi asta îi face fericiţi şi mulţumiţi pentru că se simt protejaţi de o entitate supraomenească. Felul în care îşi manifestă credinţa este şi el unul asumat şi care le aduce linişte şi sens existenţei. Punându-le piedică în demersul lor, dar în numele altei religii, a siguranţei ştiinţifice, nu le vei aduce decât nefericire, le vei face efectiv un rău.

De cealaltă parte oamenii cred în ştiinţă, e tot o decizie pe care au luat-o cu toată convingerea, iar asta le aduce şi lor mulţumire şi fericire pentru că se simt protejaţi de cunoştinţele provenite din stăpânirea fenomenelor naturale. Scoate-i din zona asta de confort şi îi vei face vulnerabili şi nefericiţi.

Comparând cele două viziuni nu descoperi decât că sunt ambele nişte rezultate ale autosugestiei. Fiecare individ acceptă în mintea lui un dat al lucrurilor, dar ambele se termină în necunoscut…

Briscan Zara este scriitor şi publicist