Cartea Peleşului

Este o carte dedicată publicului larg, aşa cum ne avertizează cu modestie autorul, „şi mai puţin specialiştilor”. Modestie demnă de reţinut, prin vecinătatea ei cu smerenia; precauţie uşor exagerată însă, având în vedere că ancheta întreprinsă de autor îndeplineşte exigenţele demersului ştiinţific. Investigaţiei istoriografice de tip clasic, bazată pe analiza izvoarelor şi a bibliografiei, autorul îi adaugă, perfect legitim, poveştile şi legendele Peleşului, extrase din presă, o generoasă iconografie, mărturii ale unor personalităţi, şi, nu în ultimul rând, emoţionante mărturii de istorie orală, astăzi atât de gustate de cititori, după o lungă perioadă în care acestea au fost exilate în afara teritoriului istoriei, sub pretext de nerelevanţă, ca purtătoare a viciului subiectivităţii. Muzeograful Alin Daniel Ciupală a înţeles să abordeze subiectul cu instrumentele istoricului, contextualizând atent şi integrând problematica regalităţii în istoria naţională, identificându-i rădăcinile în instituţia medievală a domniei şi situând-o în acord cu geneza naţiunii şi a statului naţional. A rezultat o autentică lucrare de istorie, în care rigoarea documentării se împleteşte natural cu fluenţa rostirii poveştii şi emoţia mărturisirii. Astfel, cititorul ce se aştepta la un repertoar muzeografic are plăcuta surpriză să se întâlnească chiar cu istoria regalităţii şi a modernităţii româneşti. Nu pot decât să salut acest demers, în care documentului, adesea sec, i se dezvăluie, cu talent, substanţa vie. Istoricul empatizează natural şi fără complexe scientiste cu subiectul, invitând convingător şi cititorul să pătrundă în labirintul poveştii, să-i caute înţelesuri, dar şi să-şi cenzureze posibilele prejudecăţi induse în jumătatea de veac de istoriografie tezistă.

Istoricul construieşte o poveste uşor barocă, ce ar putea stârni nedumeriri profesioniştilor mai pozitivişti, deprinşi cu stilul sec şi relatarea „obiectivă”, din care lipseşte adesea chiar viaţa istoriei, pulsul şi ritmul ei lăuntric. Autorul reconstruieşte pe înţelesul tuturor istoria monarhiei moderne din România, pornind de la simbolul său, Castelul Peleş. Fastuosul castel, conceput parcă să convoace în acelaşi spaţiu istoric europenitatea noastră, măreţia regalităţii şi centralitatea acesteia în sistemul de putere din România, este grila de lectură, ocheanul prin care monarhia este analizată.

Două generaţii au fost intoxicate cu povestea ideologică a Peleşului ca simbol al opulenţei sfidătoare, într-o ţară săracă. Deloc întâmplător, atunci când comuniştii au deschis muzeul de aici, funcţia lui manipulatoare era chiar aceea de a induce ura faţă de regalitate. Fastul reşedinţei regale era aşezat într-o ecuaţie contrastivă cu starea clasei muncitoare, în vreme ce poveştile palatului erau citite în cheie moralist-marxistă. Anii au trecut, iar românii, în majoritate, pot citi istoria Peleşului cu maturitate, adică fără ură şi mânie. Istoricii oneşti au contribuit decisiv la această lucrare pedagogică de limpezire şi de auto-cenzurare a pornirilor pătimaşe inspirate de ura de clasă. Printre aceştia şi domnul Alin Ciupală, cu eleganta şi pilduitoarea sa istorie a Peleşului, gândită ca pretext natural pentru o istorie a regalităţii.

În cele 24 de capitole, încheiate cu o inspirată şi bogată addenda, autorul parcurge istoria familiei de Hohenzollern, metamorfozată pe cale naturală în instituţia românească ce şi-a luat, deloc întâmplător, denumirea „de România”, începând cu anul 1866 şi încheind cu abdicarea forţată a Regelui Mihai. Nimic nu este omis: de la geneza românească a ideii de „principe străin”, traversând momentele astrale ale Independenţei şi Marii Uniri, care au consacrat regalitatea română ca factor major al istoriei, dar şi subiecte supuse cu predilecţie manipulării de către istoriografia comunistă, precum relaţia lui Carol I cu Al.I. Cuza, colecţia de tablouri de la Peleş şi destinul ei în comunism, domeniile Coroanei şi multe altele.

Absolut remarcabile, prin încărcătura emoţională, sunt povestea monumentului ridicat din iniţiativa fostului mitropolit Pimen al Moldovei şi Bucovinei în satul natal, dar şi al veşnicei odihne, Proviţa de Sus din Prahova, dar şi cea a ţăranului Constantin Petre Moise, din acelaşi loc, fost luptător în Războiul Reîntregirii. Două poveşti cu tâlc despre ţara „de la vlădică la opincă”, aşa cum se spunea odată. Două poveşti de viaţă, în care relaţia dintre Ţară şi Regalitate este aşezată în relaţie firească. „Mitropolitul războiului şi al Întregirii Neamului Românesc”, aşa cum se autodescrie Pimen, înălţa la Proviţa de Sus un splendid monument, pe a cărui soclu chipurile Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria au scăpat miraculos de vigilenţa comuniştilor. Pilduitoare este şi istoria ţăranului Moise din Proviţa, luptător în Războiul Reîntregirii, prizonier de război, beneficiar al dreptului de vot, mai apoi, ţăran destoinic, deposedat de comunişti de toată agoniseala de o viaţă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video