Cel mai modest dintre pământeni (III)

Intenţia de a se turna un film despre Armstrong s-a conturat în 2002, când s-a aflat că Hansen urmează să-i scrie biografia. Iar cel care trebuia să producă şi să regizeze filmul, la Warner Brothers, era Clint Eastwood, care făcuse, în anul 2000, „Space Cowboys/ Cowboii Spaţiali” cu Tommy Lee Jones, Donald Sutherland şi James Garner. Nu ştim dacă Armstrong a văzut filmul (nu a pierdut nimic!), iar dacă l-a văzut nu ştim ce impresie i-a făcut. Clint era interesat să facă un film bazat pe carte. Însă stilul regizoral exploziv al lui Eastwood, atât la propriu, cât şi la figurat, nu era chiar pe gustul lui Armstrong, acesta evitând, de exemplu, la o partidă de golf la care participa şi Hansen, o discuţie directă cu marele actor şi regizor pe tema unui astfel de film, lăsându-i biografului său această sarcină. Se pare că astronautul nu era prea interesat de ideea unui film despre el însuşi, atitudine credibilă, care se înscrie în nota sa de constantă modestie. Spre binele tuturor, Clint Eastwood a renunţat în final la idee, deoarece, spune Hansen, acesta era mai interesat de eroii spaţiali fictivi, decât de inginerii astronauţi reali (şi aşa s-a ajuns de la westernul clasic la westernul cosmic, spaţial, trecând prin westernul spaghetti, westernul electric, westernul european ş.a.).

În 2018, când a regizat filmul „First man”, Damien Chazelle avea 33 de ani şi dobândise notorietatea internaţională după ce obţinuse, în 2016, cu filmul musical romantic „La La Land”, Globul de Aur şi Premiul Oscar pentru cea mai bună regie (Chazelle a scris şi scenariul filmului, având o reală apetenţă pentru musical-uri, el fiind şi baterist). Eroul principal din acest film este interpretat de Ryan Gosling, cel care va juca rolul lui Neil Armstrong în „First man”. Hansen va spune că Gosling nu a dorit să-l imite pe astronaut, „…nu dorea să devină Neil…”, ci a încercat să prezinte acele adevăruri care îl defineau pe astronaut. Actorul a citit cartea lui James Hansen, a purtat discuţii cu cei doi fii ai lui Armstrong, Mark şi Rick, cu sora acestuia, June, şi cu o mulţime de oameni care l-au cunoscut. Rezultatul se vede pe ecran: un Armstrong reţinut, distant, foarte calm şi echilibrat. Oricum, băieţii acestuia îşi recunosc tatăl în interpretarea lui Gosling.

Ceea ce este ciudat în film sunt unghiurile de filmare, astfel încât spectatorul vede ceea ce vedea Armstrong în timpul misiunilor. Filmul chiar începe cu un zbor la limita posibilului pe care Armstrong îl efectuează cu un avion-rachetă X-15, care zbura de şase ori mai repede ca sunetul la altitudini de până aproape de spaţiul cosmic. La fel ca şi în timpul misiunii Gemini 8 şi, bineînţeles, Apollo 11, vezi, de fapt, cât de puţin vedeau cosmonauţii prin viziere şi hublouri, ghidându-se după aparate şi, probabil, după fler. Aceste unghiuri de filmare, neobişnuite, dau o senzaţie de realism şi de identificare cu personajele din film. În ceea ce priveşte realismul, Chazelle cam exagerează atunci când ne prezintă panouri de bord murdare, ruginite, pe care se aşază chiar o muscă, pe când navele cosmice sunt printre cele mai noi şi mai curate instalaţii de pe planetă.

Într-una din scenele de final, Armstrong se îndreaptă către un crater lunar, un hău imens şi întunecat (Little West Crater), în care aruncă o brăţăruşă care aparţinuse fetiţei sale moarte. Scena din film este copleşitoare, prin durerea atroce pe care o transmite, pe care numai cei care şi-au pierdut copiii au trăit-o.

Hansen spune că deplasarea până la acel loc nu era programată în cadrul misiunii lunare, dar că Armstrong s-ar fi putut duce până acolo. De asemenea, nu se cunoaşte exact lista cu setul de bunuri personale (personal property kit – PPK) pe care acesta l-a dus pe Lună. Hansen susţine că nu a văzut nimeni această listă. Fiecare astronaut are dreptul să ducă în spaţiul cosmic acest mic bagaj, de aprox. 0,250 kg, în care introduce diverse obiecte personale care, astfel, se înnobilează. Ştim că Armstrong a dus cu el, printre alte obiecte, ca într-un ritual de sorginte mistică, o aşchie de lemn şi o bucată de pânză din elicea din stânga şi din aripa din stânga-sus a avionului fraţilor Orville şi Wilbur Wright, primii oameni care au zburat, în 1903, cu un aparat mai greu decât aerul.

Deci, nu se ştie nimic sigur despre această scenă, dacă s-a întâmplat sau nu!

În discuţiile avute cu Armstrong, Hansen îi adresează acestuia o întrebare riscantă, despre efectele morţii fiicei sale asupra lui şi asupra carierei sale. Această întrebare este inclusă în film, în interviul pe care Armstrong îl dă la angajarea sa la NASA. Răspunsul dat lui Hansen, în stilul specific al astronautului, este reprodus cuvânt cu cuvânt în film: „Ei bine, cred că ar fi nerezonabil să presupunem că nu ar fi avut niciun efect”.

Deci, referitor la scena de la Little West Crater, am putea conchide, în stilul lui Armstrong, că ar fi nerezonabil să presupunem că nu s-ar fi putut întâmpla!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi