Cenuşăreasa economiei

Afli, de pildă, că preţul laptelui (la producător) e acelaşi cu al apei minerale, sau chiar sub el. Că ajung să fie aruncate… la gunoi, deci cultivate, muncite degeaba, zadarnic, în pierdere, cantităţi însemnate de legume. Alteori despre preţurile nărăvaş lacome din pieţe, profitabile precupeţilor, mult mai în câştig decât cei de la bază, cu truda. Te bucuri să auzi că este o producţie bună, an rodnic, la grâu. Dar stai, vestea revers este că vindem pe mai nimic grâul şi că importăm, în schimb, scump făina sau, şi mai şi, pâine… congelată. De ce or fi mergând aşa lucrurile? Din vina cui? Şi, mai cu seamă, ce-ar trebui şi s-ar putea face ca situaţia să se schimbe în bine, că în rău, inevitabil, se cufundă totul de la sine?

Explicaţii? Sunt destule şi la vedere, mereu pomenite, altele mai rar sau, poate chiar cele mai grave şi de adâncime, rămân, tocmai ele, într-o „ceaţă” probabil convenabilă unora, altfel de ce atâta tăcere? Dintre cele mai limpezi oricui: nu se face mai nimic din câte ar trebui făcute în folosul acestei Cenuşărese a „duduitoarei” noastre economii. Fapte, măsuri şi programe inteligente, nu vorbe-n vânt, ale căror urmări benefice să se vadă, să se simtă cu adevărat în viaţa satului, a oamenilor lui.

De ce nu se stimulează iniţiative/investiţii în mica industrie de procesare a laptelui, producătorii de materie primă pentru lactate să aibă contracte ferme şi avantajoase, nu ca acum, plus locuri de muncă, sigure şi aproape de ei, de casă, pe circuitul dintre producţia-sursă, de temelie, procesarea aducătoare de câştig la un alt nivel, superior, şi capătul dinspre consumatorul-cumpărător, comerţul? Nu ar fi în avantajul tuturor?

Au habar politicienii noştri, guvernanţii, parlamentarii şi ceilalţi „aleşi”, despre cum arată de fapt contractele marilor lanţuri de magazine alimentare cu furnizorii români, producători, mai mari sau mai mărunţi, de legume şi fructe? Despre cât şi cum sunt ele gândite, concepute în profitul preponderent al comerţului? Asta în vreme ce, pe celălalt versant, regulile şi clauzele impuse micului producător sunt atât de rigide şi constrângătoare. Nu se pot găsi căi, rezonabile, de echilibrare a acestei mult prea părtinitoare „balanţe”?

Dacă tot suntem îndemnaţi să „trecem pe fresh”, nu ar fi cea mai firească şi sănătoasă cale spre prospeţime scurtarea drumului dinspre roadele pământului şi raftul comercial? Şi contracte mai echitabile. De ce să se arunce tone de legume sau să putrezească acolo, pe câmp? Au lanţurile din comerţ furnizorii lor preferaţi, aproape exclusivi, vechi, fideli şi verificaţi în timp, mereu doar ei avuţi în vedere cu prioritate, de ceilalţi nepăsându-i nimănui? E „normal” să rămână toate aşa, într-o vinovată inerţie?

Satul şi micii producători lăsaţi pe mâna mijlocitorilor, a precupeţilor, fără riscuri şi griji, nici prea multă muncă, dar primii la câştiguri. Comerţul, magazinele au tiparele şi relaţiile lor. Tinerii din zone rurale muncesc în străinătate. Pământul se vinde străinilor, o realitate a satelor depopulate, rămase cu bătrânii lor şi cu copiii diasporei noastre româneşti. Suntem „orbi” la perspectiva „notei de plată” a întregii situaţii, lăsată cum este, la voia întâmplării? Acolo unde sunt primari inteligenţi şi cinstiţi, cum de se face, sigur, cu efort şi tenacitate, muncă, idei şi competenţă puse la treabă, în folosul oamenilor? Nu e niciun „blestem”: doar nepăsare, vinovăţie, impostură.

Ce ziceţi de o Românie dependentă de hrana importată, o perspectivă deloc fantezistă? Şi atunci ţinută „în şah” şi mai ales arsă la buzunar…

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar