Cenzura progresistă

Puţine creaţii muzicale sunt la fel de populare ca opera Carmen de Bizet (1875), inspirată, după cum se ştie, de o nuvelă a lui Mérimée. E o poveste romantică, trăită de nişte personaje cu temperament vulcanic, o poveste care se sfârşeşte rău tocmai fiindcă iubirea refuză, de multe ori, să asculte de glasul raţiunii. Carmen, muncitoare la o manufactură de tutun, este ucisă în final de Don José, înnebunit de gelozie întrucât Carmen se îndrăgostise de toreadorul Escamillo. Hotărându-se să monteze spectacolul la Opera din Florenţa, regizorul Leo Muscato a avut o revelaţie. El a constatat că trăim într-o epocă în care femeile sunt supuse tuturor violenţelor posibile şi că, în consecinţă, e inadmisibil ca publicul care asistă la o reprezentaţie cu Carmen să aplaude, la sfârşit, uciderea unei femei. A hotărât, aşadar, să aducă o serie de modificări libretului, pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Astfel, pentru a ancora opera în actualitate, acţiunea a fost situată într-o tabără de romi, la începutul anilor ’80. Autorităţile, care sunt – evident – xenofobe şi rasiste, vor să evacueze tabăra şi trimit în acest josnic scop trupe de ordine în echipament de luptă – căşti, scuturi, bastoane, gaze lacrimogene etc. În timpul atacului, Carmen este lovită repetat cu bastonul de Don José, un poliţist violent, incapabil să-şi stăpânească pornirile asasine. Totuşi, regizorul nu cade în schematism facil, Don José nu este în chip fundamental rău, el are şi unele momente de generozitate; caracter ciclotimic, se lasă însă purtat de accesele de furie, aşa cum – notează subtil regizorul – o căsnicie e marcată de violenţele conjugale ale bărbatului. Deznodământul face, în sfârşit, dreptate şi le răzbună pe toate victimele producătorului Weinstein de la Hollywood: Carmen este aceea care îl împuşcă pe Don José,   pedeapsă binemeritată pentru masculul agresor. Spectacolul a avut premiera în această lună şi vestea bună e că a fost, după opiniile majorităţii criticilor, un eşec. Mai mult, un incident stupid a aruncat în derizoriu viziunea revoluţionară a regizorului Leo Muscato. Când Carmen a apăsat pe trăgaci, arma s-a blocat încât împuşcătura nu s-a produs, în ciuda eforturilor cântăreţei Veronica Simeoni. Respectând indicaţiile regizorale Don José s-a prăbuşit totuşi ţeapăn pe podea iar ziarul La Stampa a titrat: „La sfârşit Don José a făcut infarct”.

Că opera lui Bizet e o ţintă a corectitudinii politice s-a putut vedea încă în 2014, în Australia, când West Australian Opera din Perth a interzis Carmen pentru a se conforma politicii anti-tabac a unuia dintre sponsori (Carmen, reamintesc, lucrează într-o manufactură de tutun). Fapt care se înscrie într-un lung şir de evenimente şi demersuri asemănătoare, cum ar fi „retuşarea” fotografiilor unor scriitori şi actori binecunoscuţi pentru nonşalanţa cu care ţineau ţigara în colţul gurii, Camus, Sartre, Humphrey Bogart etc., ţigară care a fost, pudic, înlăturată. Şi fiindcă veni vorba: comuniştii au fost maeştri în astfel de retuşuri graţie cărora rescriau istoria. Ei eliminau din fotografiile vechi pe liderii şi pe activiştii care între timp căzuseră în dizgraţie sau fuseseră lichidaţi în cursul răfuielilor de partid. Până şi arhicunoscuta fotografie a soldatului sovietic care înfige steagul victoriei pe Reichstag a fost retuşată: soldatul avea, la încheietura fiecărei mâini, câte trei-patru ceasuri…

Să nu credem că iniţiativa lui Leo Muscato e singulară. Regizorul Olivier Py, care este – atenţie! – directorul faimosului festival de la Avignon, crede şi el că trebuie schimbate finalurile multor opere deoarece ele transmit mesaje reacţionare. Vă las să imaginaţi diferite versiuni pentru texte clasice pe care, dintr-o inconştienţă iresponsabilă, le-am acceptat ca atare, neglijând încărcătura lor nocivă.

Concomitent cu povestea de la Florenţa au atras atenţia alte două manifestări ale corectitudinii politice. S-a cerut interzicerea celebrului film din 1966  al lui Antonioni Blow-Up, pe motiv că ar promova o „cultură a violului” (!). Îmi amintesc destul de bine filmul, ştiu că a putut şoca la vremea lui pentru o anume îndrăzneală în a reprezenta nudul feminin, dar a vorbi despre o „cultură a violului” e curată fantasmagorie. De asemenea, mii de persoane au semnat o petiţie cerând scoaterea unui tablou de Balthus de la muzeul Metropolitan din New York, motivând că pictorul înfăţişează în mod lubric o adolescentă.

Semne ale unei prostii ideologice dusă până la isterie, cum spunea cineva? Cu siguranţă. Într-un articol din Le Figaro scriitorul Marin de Viry aminteşte că o piesă de teatru sau o operă nu este un miting unde se strigă lozinci şi se dau instrucţiuni. E consternant, continuă el, să fim astăzi obligaţi să explicăm din nou (pentru a câta oară?) mecanismele fundamentale ale artei şi să atragem atenţia că nu trebuie confundată ficţiunea cu realul. Şi că adevărul artei nu e totuna cu adevărul concret al cotidianului.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor