Chestii paranormale

Prima oară, însă, am intrat în contact cu fenomenul paranormalului prin ceea ce mi-a povestit o persoană cât se poate de credibilă. Asta s-a întâmplat pe la mijlocul anilor 1980, după ce-am cunoscut-o pe scriitoarea şi traducătoarea Ricarda Maria Terschak (1929-2012).

Pe vremea aceea, sibianca ştiută de apropiaţii ei drept Mimotante, respectiv Mimo (pentru cei mai apropiaţi), lucra la Spitalul Nr.3. La "nebuni", adică. Unde conducea un atelier de ergoterapie în care pacienţii internaţi din varii motive (schizofrenie etc.), dar recuperabili, pictau ori produceau tot felul de obiecte de artă (din lut etc.), parte din ele fiind vândute chiar la Fondul Plastic, cum i se zicea magazinului de pe Heltauergasse (Str. Nicolae Bălcescu) din Sibiul vechi.

Ei bine, într-una din vizite, m-am trezit că Mimotante-mi povesteşte de-o experienţă stranie de tot a ei avută cu un (fost) pacient bolnav de schizofrenie şi cu gânduri suicidare. Într-o zi, s-a trezit cu el la poartă în braţe cu o floare de ghiveci – nu ţin minte ce floare anume era, doar că una, cum să zic, înaltă, cu un peduncul lung. Cadou. Câteva zile (săptămâni?) mai târziu, una din pisicile ei, un motan negru impozant, s-ar fi învârtit în jurul florii cum numai felinele ştiu s-o facă, aşa, cu eleganţă rece-n mişcare, mângâind cu coada ridicată floarea, coada înconjurând chiar pedunculul ca un şarpe, moment în care pedunculul s-ar fi frânt de parcă l-ar fi tăiat cineva cu foarfeca.

Ar fi ştiut/simţit numaidecât că s-a întâmplat ceva cu fostul ei pacient, s-ar fi suit în Skoda ei şi ar fi mers acasă la el – unde ar fi aflat că acesta tocmai se sinucisese!

Apoi, o groază de timp, cvasi zeci de ani, n-am mai avut nicio tangenţă cu chestii paranormale "reale", deci dincolo de peste ce dai din când în când prin presă ori prin filme. Până-n toamna anului trecut, când, la Amnaş fiind, iată ce-am păţit.

Pe final de şedere, am scos într-o seară cei patru araci de la fasolea verde din parcela de lângă şură unde mai pun îndeobşte şi câteva cuiburi de cartofi, dar nu le-am băgat imediat în şură, ci le-am sprijinit cu partea umedă în sus de zidul şurii ca să se usuce. A doua zi dimineaţă, ce să vezi: toţi cei patru araci zăceau alandala pe jos lângă zid, de parcă cineva s-ar fi împiedicat de ei şi i-ar fi dărâmat. Vorba vine, cineva. Poate ceva? Un vânt mai puternic? Dar nu fusese cazul, nu avusese loc niciun fel de furtună. Şi chiar de-ar fi avut, aracii fuseseră suficient de feriţi pe de-o parte, suficient de grei pe de altă parte ca să nu poată fi răsturnaţi de-o smucitură de vânt. Şi atunci? Habar n-am. N-am nicio explicaţie. Una normală, logică, adică.

Peste cel de-al doilea episod din aceeaşi toamnă de anul trecut la Amnaş trec – din motive de autoprotecţie, ca să zic aşa. Prietenii ştiu la ce mă refer.

În fine, ajungem în prezent. M-am întors pe la mijlocul lui ianuarie din Germania cu un cadou special din partea uneia dintre nepoate: o cameră digitală Panasonic Lumix pe care-o cumpăraseră cu doi-trei ani în urmă, dar de care nu mai aveau (ea şi soţul ei) nevoie. Problema era că nu găsise şi cablul de alimentare. Care-i unul pe vechi, adică nu poţi încărca aparatul decât cu cablul original. Am fost nevoit să comand unul de pe internet, iar până mi-a sosit, am folosit în continuare kodăkcelul meu. Care kodăkcel avea de ceva vreme o mică problemă a lui: îl porneai, dar nu se pornea şi displayul. Iniţial mi-am zis că, gata, trebuie să-mi iau alt aparat. Dar vrând eu într-o zi să pozez neapărat ceva, mi-a venit ideea veche cu lovit camera de masă, gen: dat televizorului (de pe vremuri) un pumn ca să revină imaginea ori ca să se stabilizeze. Şi ce să vezi: în cele din urmă, se repornea displayul şi puteam face fotografii. Sigur, mai puţin snapshoturi. Din când în când, displayul kodăkcelului se mai pornea şi din prima, dar rar, foarte rar. Cam în una din douăzeci de ocazii.

Ei bine, fiţi atenţi ce s-a întâmplat: de când mi-a venit cablul pentru camera Lumix, deci de când am încărcat-o şi-am luat-o în uz, deci de circa trei săptămâni, kodăkcelul şi-a… revenit. Prima dată am observat asta când mi-a fost lene să mă scol şi să scot Lumixul din haină, apelând la kodăkcelul la-ndemână. Căruia i-a pornit din prima displayul. Numai că am repetat chestia şi apoi am verificat aproape zilnic: da, vechiul aparat de-acum se porneşte cu display cu tot ori de câte ori îl deschid.  Moment în care m-am ridicat de la laptop, l-am deschis şi s-a verificat încă o dată: aşa este. Nu mai dă rateuri.

Cum ar veni, kodăkcel meu s-a "însănătoşit" în condiţii cam suspect de paranormale, nu? Adicătelea fix în momentul în care i-a venit înlocuitorul, concurenţa? Măi să fie.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist