Criză majoră de încredere în politicienii români

Un sondaj realizat de Avangarde la comanda PSD dat publicităţii marţi, 2 august, indică o criză majoră de încredere în toată clasa politică românească. Alegătorii i-au sancţionat într-o proporţie atât de mare pe liderii marilor partide şi pe şeful statului, încât ar trebui să-i pună serios pe gânduri.

Cum a ajuns preşedintele Klaus Iohannis la un minim istoric de 15% încredere? Un astfel de scor a mai înregistrat doar fostul preşedinte, Traian Băsescu, după tăierile din timpul crizei economice din 2010, dar atunci prăbuşirea se explica printr-o serie de măsuri de austeritate care au afectat categorii largi de populaţie.

Preşedintele Iohannis a trecut şi el prin doi ani de criză generată de pandemie, dar nu măsurile de carantinare sau închiderea unor activităţi economice l-au tras atât de mult în jos, ci mai degrabă lipsa rezultatelor după şapte ani de mandat şi înşelarea aşteptărilor alegătorilor. Oricât încearcă să justifice coaliţia PSD-PNL-UDMR invocând nevoia de stabilitate, şeful statului plăteşte azi preţul trădării celor care l-au votat din nou în 2020, în special pentru discursul anti-PSD şi pro-justiţie, teme abandonate ulterior cu maxim cinism.

Cel mai dificil pentru Klaus Iohannis este să pună ceva pe masă după şapte ani la Cotroceni. Ce lasă în urmă, în afara imaginii sale de preşedinte-jucător-de-golf? Care sunt marile realizări ale mandatului său? Ce a făcut în afară de poze cu morgă şi declaraţii recitate artistic de pe prompter din an în paşti? Cum poţi visa la şefia NATO cu un pasiv atât de mare în ţara ta? Cine să te ia în serios afară când termini mandatul în genunchi, cu ambiţia de a lăsa în urmă o „Românie educată”, dar care, ghinion, e condusă de un premier acuzat de plagiat şi de o garnitură de sfertodocţi puşi în funcţii-cheie din stat.

Premierul Nicolae Ciucă guvernează România cu o cotă de încredere de 18%. Pare, totuşi destul de mult pentru un politician care abia leagă două cuvinte, dar alarmant de puţin pentru cineva care pretinde să fie conducătorul legitim al unui guvern şi, mai mult, potenţial candidat la preşedinţia României în 2024. De notat că premierul Ciucă se plasează, în sondajul Avangarde, cu vreo cinci procente sub propriul partid, cotat la 23%. Altfel spus, o parte dintre simpatizanţii PNL îl resping, nu doar adversarii politici. Aşa arată, de fapt, un lider artificial, inventat în laboratoarele de la Cotroceni şi ţinut în viaţă cu aparatele de propagandă ale marilor trusturi TV, alimentate generos din bani publici.

Cum va putea un premier atât de slab să treacă ţara prin iadul economic care se întrevede la orizont? Ce legitimitate de a conduce ţare mai are un premier cu o bază de susţinere atât de precară în rândul populaţiei? Cum poate Nicolae Ciucă să taie în carne vie dacă va fi nevoie? Un şef de partid ajuns în fundul gropii va fi tentat să respingă măsurile nepopulare, dar necesare şi să guverneze ţara cu ochii pe sondaje. Un dezastru în situaţii de criză, când orice stat are nevoie de lideri legitimi, puternici şi curajoşi.

Ajungem încet şi la şeful rataţilor, la cel mai tare dintre cei slabi. Cu un ameţitor procent de 24% încredere, liderul PSD Marcel Ciolacu conduce detaşat în sondajul comandat de propriul său partid. Să o luăm altfel: aproape opt din zece români nu dau doi bani pe el.

Dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: în ţara orbilor, chiorul e stăpân. Cum să nu prinzi aripi când eşti cel mai puţin detestat politician dintr-o mare de loseri? Ce mai contează că ieşi pe un mare minus din moment ce conduci detaşat plutonul de rataţi?

Nu e de mirare, aşadar, că Marcel Ciolacu este perceput nu doar în public, dar şi în coaliţie drept şeful de facto al Guvernului. Cei care au o problemă de rezolvat apelează la liderul PSD, iar Ciolacu se comportă ca atare. Dar nici el, cocoţat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului neputincioşilor, n-are motive prea mari de bucurie. Dimpotrivă.

La fel ca liberalii, dar într-o proporţie semnificativ mai mare, nici pesediştii n-au încredere în propriul lor şef. Ciolacu a picat vreo 12 procente sub PSD, cotat cu vreo 37% intenţie de vot. Nici el n-a livrat nimic semnificativ pentru a spera la procente mai bune în sondaje.

Cu această zestre politică modestă, Ciolacu ar trebui, teoretic, să ajungă premierul României undeva prin mai, anul viitor, după ce ţara va fi ieşit dintr-o iarnă cumplită, poate cea mai grea din câte a văzut Europa în ultimele decenii. El va fi politicianul chemat să treacă ţara prin furtună, în cazul în care pesediştii nu vor ieşi între timp de la guvernare pentru a nu fi măturaţi de valul unor inevitabile nemulţumiri sociale de care cu toţii se tem că nu vor scăpa.

Să zicem că este normal ca publicul să sancţioneze puterea după doi ani de pandemie, cu crize peste crize suprapuse din cauza războiului, cu o inflaţie galopantă care a deteriorat nivelul de trai peste tot în Europa, nu doar la noi. Potrivit datelor Eurostat, România a înregistrat cele mai mari creşteri de preţuri la bunuri. Or, proasta guvernare este una dintre explicaţii, restul ţine de factori externi.

Aşadar, criza de încredere în liderii aflaţi la putere este oarecum explicabilă, deşi România n-a avut parcă niciodată o elită politică atât de praf. Cu adevărat îngrijorătoare este însă lipsa de perspectivă. Partidele din opoziţie şi liderii lor au cote de încredere chiar mai mici, undeva la zece procente sau sub acest prag critic. Nici USR, nici AUR sau alte partiduleţe nu reuşesc să capitalizeze erorile guvernării, slaba calitate a liderilor coaliţiei şi să convingă publicul că reprezintă o alternativă la actuala putere.

Lipsa cronică de încredere în liderii politici şi în actualul sistem de partide nu anunţă nimic bun. În momente de criză economică majoră, în situaţia în care inflaţia va muşca şi mai tare din puterea de cumpărare, pe fondul stării generale de iritare amplificate de războiul din Ucraina, este nevoie doar de o scânteie şi butoiul cu pulbere riscă să sară în aer provocând explozii sociale în lanţ.

Oricât se străduiesc marile trusturi să cosmetizeze realitatea şi să falsifice agenda publică, oamenii văd şi gândesc cu mintea lor într-o lume în care informaţia nu mai poate fi controlată ca înainte de 89. Starea de nemulţumire socială este reală şi în creştere. Acest adevăr simplu se vede până şi în sondajele comandate de partidele aflate la putere. (text preluat de pe site-ul G4media.ro)