Ctitori şi risipitori

Nu numai adevăr căutăm în istorie, dar şi confirmarea speranţelor noastre profunde ori infirmarea adagiului despre deşertăciunea lumii. Punerea prezentului în ecuaţie cu trecutul îl privilegiază de regulă pe cel din urmă. De ce? Romanticii, dar nu numai ei, au recurs cu profit la metoda lovirii cu trecutul în prezent. Bine au făcut, întrucât astfel au trezit la viaţă virtuţi amorţite, sperante, dar şi popoare neiubite ale istoriei, care pierduseră cadenţa timpului. Azi ne-am sofisticat. Nu ne mai preocupă trecutul decât ca exerciţiu intelectual, fără legătură cu aspiraţiile, idealurile ori prăbuşirile din prezent. Cu alte cuvinte, nu istoricilor trebuie să vă adresaţi pentru a înţelege subtilităţile prezentului, ci sociologilor, antropologilor ori politologilor. Însă toate aceste specializări, altminteri derivate din istoriografie, nu există fără cunoaşterea istoriei.

Metoda punerii în ecuaţie a prezentului cu trecutul este suspectă, în mintea unora de neo-romantism. Ucenicii magistrului relativismului istoriografic, domnul Lucian Boia, care au evacuat complet filosofia istoriei, ca neconcludentă, sunt mereu la datorie să ne pună în gardă cu privire la riscurile instrumentalizării istoriei şi istoriografiei. Din istoria istoriografiei ştim însă că acest exces de zel puritan, care a mai făcut furori în trecut va trece ca orice modă. Iar asta îmi dă curaj să propun o comparaţie între generaţia ctitorilor României Mari şi cea actuală.

Orice popor a cunoscut în trecut şi pierderi de ritm, de cadenţă ori de ideal. Iar atunci când prăbuşirea era iminentă a identificat resorturile profunde ale renaşterii, tocmai în istorie. Fără această temeinică lucrare, Renaşterea nu ar fi existat, deci nici lumea modernă. Cum poţi înţelege şi asuma nimicnicia prezentului în lipsa termenului de comparaţie, adică istoria? Iar asta nu înseamnă că vrei să faci din trecut icoană ori ideal de perfecţiune. Înseamnă mult mai mult, şi anume că vrei şi poţi să te salvezi, că din lecţia de vrednicie a unora din înaintaşi mai poţi să te inspiri. Fără acest exerciţiu regenerator şi fără eroii trecutului, cunoaşterea istoriei se rătăceşte în oceanul mediocrităţii, care în toate timpurile a fost masiv, însă numai în unele a fost dominant. În perioadele creative, istoria o fac eroii, respectiv ctitorii de idealuri. La 1871, un grup de tineri români s-au adunat la Putna aflată în împăraţia austro-ungară, întrucât au înţeles că imperiul bicefal creat recent este pericolul de moarte pentru viitorul românilor. Şi au venit la Putna întrucât aceasta era unul din „locurile tari” ale istoriei noastre. Nu s-au plâns de vitregia vremurilor şi nu au căzut în depresie. Au identificat teme ce aveau să rodească mai apoi, făcând să rezoneze conştiinţa românilor şi punând în mişcare idealurile. Clopotul de la Putna a fost astfel semnalul trezirii la faptă a unei mari generaţii.

Am aniversat împlinirea a 103 ani de la Marea Unire. Un asemenea eveniment este un prilej potrivit pentru a ne aduce aminte de opera ctitorilor, dar şi de a reflecta la lucrarea oamenilor timpului nostru. Iar comparaţia nu poate să nu-ţi inducă nelinişte şi îngrijorare. În raport cu generaţia unioniştilor, care a reuşit să renască speranţa prin coagularea energiilor pozitive ale naţiunii, generaţia politică de astăzi nu-ţi poate sugera decât nimicnicie, decădere şi ruşine, oricât de îngăduitor ai fi. Privind dinspre azi spre anul mântuirii 1918, generaţia ctitorilor pare a fi compusă din uriaşi, în raport cu cea a risipitorilor de acum. Şi nu mi-am propus să fac din trecut icoană, iar din unionişti emblemă a perfecţiunii. Ştim din epocă şi de la C. Kiriţescu încoace, că acea generaţie nu a fost fără cusur, că a cunoscut drame şi risipiri sufleteşti. Însă inteligenţa unora şi pragmatismul altora, credinţa în Dumnezeu şi în ţară au făcut ca voinţa lor să cadă în balanţa istoriei. Simpla aducere aminte a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, a lui Ionel Brătianu, a lui Iuliu Maniu ori a episcopului Iuliu Hossu, a lui Ion Pelivan, Pantelimon Halippa ori Iancu Flondor, a militarilor căzuţi în marile încleştări ale războiului, a tuturor celor care au crezut în viitorul României, din clipa în care ideea a prins contur, îţi inspiră un sentiment de mândrie, de respect şi de smerenie. Oamenii mari conferă timpului măreţie.

Am aniversat Centenarul Marii Uniri într-o atmosferă de depresie şi neîncredere. Ţara era aproape captivă unei clici condusă de Liviu Dragnea. Au trecut de atunci 3 ani, iar preşedintele Iohannis, care ne îndemna să salvăm România, a devenit azi întruchiparea compromisului dezgustător, năruind cu cinism speranţele românilor. De aceea, la parada de la Arcul de Triumf, militarii au dat onorul unei fantose. Personajul s-a strecurat fantomatic şi temător să dea ochii cu poporul pe care l-a minţit şi trădat. Ce dezmăţ! Cum să nu te lovească în plex mărimile de mucava ale zilei de azi? Şi cum să nu te îngrijoreze starea morală a unui popor orfan de speranţă. Cine îl îndrumă şi cine îi induce idealuri? Iohannis, Cîţu, Ciolacu, Firea şi toţi ceilalţi pitici, asemenea lor?! Cu aceste caricaturi în fruntea ţării omagiem oamenii mari ai trecutului. Accidente ale istoriei, lustruindu-se pe ei, parazitând istroia şi jignind, prin simpla alăturare, ctitorii României Mari.

A murit aproape toată generaţia marilor unionişti în puşcăriile comuniste, iar pe fapta şi sacrificiul lor s-a ridicat generaţia nulităţilor patente de astăzi. Aşa se întâmplă când o mare generaţie dispare abrupt, condamnată şi uitată. Înlocuitorii lor batjocoresc sistematic idealurile istoriei. Se sparie gândul că o sarcina grea – să zicem de apărare a ţării – ar putea să cadă pe umerii lor.

Mihai Dorin este istoric şi publicist