Curcubeul deasupra unei lumi intolerante

Aproximativ 90.000 de persoane, potrivit celor de la Guardia Urbana, au participat sâmbătă, 25 iunie, la Pride Barcelona 2022, a cărei ediţie a fost dedicată creşterii gradului de conştientizare cu privire la violenţa, discriminarea şi represiunea cu care se confruntă comunităţile LGBTQIA+ din întreaga lume. Aflându-mă cu treburi în oraşul lui Gaudi, n-am putut rata ocazia de a urmări îndeaproape evenimentul: pe de o parte, din dorinţa de a vedea, în special, reacţia publicului care urmărea parada, pe de altă parte, sperând că voi găsi răspunsul la o întrebare mai veche – homosexualitatea indică o relaţie de cauzalitate biologică sau doar una socio-culturală sau ambele amestecate? Studiile lui Edward Stein, Bailey şi Pillard, John Grillie încă nu m-au dumirit prea mult sau, cel puţin, nu mi-au oferit răspunsul pe care mi l-aş fi dorit eu. Parada, de altfel bine organizată, nici atât.       

Întâmplarea, însă, a făcut să o reîntâlnesc, la nunta colegei mele, în Iași, la o săptămână după paradă, pe Monica Holicov, medic primar la Maternitatea Cuza Vodă, căreia, din vorbă-n vorbă, cum se întâmplă pe la petreceri, i-am destăinuit că nu găsesc răspunsuri la întrebarea cu care venisem din Barcelona. Mă aflam în fața unui medic cu o anumită reputație în domeniul obstetricii și ginecologiei, deci cu multiple șanse de a primi răspunsul potrivit. Și așa am aflat despre Sindromul Morris – sindromul de sensibilitate la androgen, testiculul feminizat, cromozomul Xq12, fapt care, se pare, că afectează dezvoltarea normală a organelor sexuale masculine în timpul vieții intrauterine, precum și caracteristicele sexuale secundare la pubertate. Despre ambiguitatea sexului la naștere. Un răspuns, evident, mai nuanțat decât cel dat de Bailey și care justifică existența homosexualității ca fapt biologic.

Dar formaţia mea este de psiholog şi nu voi intra într-un subiect pe care doar un medic cu experienţă îl poate dezvolta. Ştiu, ca mulţi alţii, că toată lumea este diferită şi unică, şi tocmai această diversitate şi unicitate ar trebui să ne pună pe gânduri – a te considera un etalon pentru celălalt este, din această perspectivă, eronat. Cu toate acestea, respingerea este o constantă în viaţa noastră. Respingem hainele pe care nu le mai folosim, ideile care nu sunt viabile, oportunităţile pe care nu le dorim, oamenii care nu sunt pe placul nostru. Respingem şi suntem, la rândul nostru, respinşi.

Fiecare dintre noi a avut o experienţă în care s-a simţit deplasat, o situaţie în care s-a simţit ruşinat sau inconfortabil doar pentru că a fost sau a făcut ceva diferit faţă de ceilalţi. Oamenii sunt experţi în a identifica aceste situaţii şi a face glume pe seama lor, uneori, din nefericire, excesiv.

Acum să ne imaginăm că această situaţie în care eşti ridiculizat sau exclus nu este ceva trecător, o întâmplare, ci face parte din viaţa ta de zi cu zi, fiind inseparabil de individul care eşti. Ceva despre care ştii că face parte din tine, că este ceva fizic, dar pe care nu poţi sau nu vrei să-l recunoşti, pentru că tu crezi că s-ar putea să nu te coste doar liniştea, ci şi să meargă mult mai departe – până la a fi dat afară din casă, de la locul de muncă sau a fi respins definitiv de propria familie şi de prietenii tăi cei mai buni. Da, aceasta e, aşa cum o percep eu, drama unui tânăr LGBTQIA+. Şi asta se repetă mereu, indiferent de mediul în care se află, devenind un obicei, aproape o mantră internă: „Nu pot/nu trebuie să arăt nimănui cine sunt”.

Stereotipurile apar din prejudecăţi, care joacă rolul de a raţionaliza sau justifica o percepţie general negativă faţă de acele persoane sau situaţii care sunt străine sau diferite de ale majorităţii. Aceste prejudecăţi, care devin stereotipuri, dau naştere la nenumărate forme de violenţă şi mecanisme socio-culturale care dăunează sănătăţii sociale şi psihice a persoanelor LGBTQIA+. Îi obligă pe mulţi să trăiască în căsătorii forţate, să fie victime ale violului, ale torturii, ale dispreţului, printre multe alte forme de violenţă fizică, verbală, psihologică, care, de foarte multe ori, nu sunt investigate, urmărite şi judecate.

Cu toate acestea, însăşi ideea că prejudecăţile împotriva persoanelor cu orientări sexuale sunt fobii merită o examinare mai atentă. O fobie este, aşa cum ştim, o frică puternică de ceva care nu prezintă niciun pericol real. Fobiile sunt tulburări care exagerează riscul de a fi, de exemplu, în faţa unui şarpe sau a unui păianjen şi apar adesea ca fiind iraţionale. Dar referirea la fobie când vorbim despre respingerea pe care o exprimă mulţi oameni împotriva persoanelor şi grupurilor pe care le consideră diferite este o greşeală. Respingerea se învaţă şi se menţine prin procese de raţionalizare, prin care oamenii fac schimb de motive şi justificări pentru comportamentul lor faţă de ceva sau altcineva diferit de ei. În acest caz, faţă de persoane care nu sunt heterosexuale, sau care nu se identifică cu genul care le este atribuit la naştere. Prejudecăţile le învăţăm din societate pe măsură ce creştem şi sunt expresii ale fricii sau dezgustului dobândit prin educaţie şi cultură, fie ea şi cea de familie, şi par a fi raţionale.

Homosexualitatea este un fapt al naturii, observat în toate societăţile de-a lungul istoriei; a fost tolerată de secole şi a apărut abia recent ca o problemă politică. Politica şi religia ne inoculează ideea că homosexualii abuzează copiii. Nu există dovezi că homosexualii abuzează copiii mai des decât heterosexualii. Abuzul sexual asupra copiilor este o crimă, indiferent dacă făptuitorul este homosexual sau heterosexual, şi nimeni nu contestă asta. Agresorii sexuali nu au o anumită apartenenţă. Prejudecata că o persoană LGBTQIA+ ne va corupe copilul doar pentru că a organizat o paradă în care îşi cere dreptul de a fi acceptat pare, însă, pe cât de ridicolă, pe atât de puternică în societatea noastră. Prejudecata câştigă în faţa realităţii: uităm că, de fapt, pericolul pentru copilul nostru se află, de cele mai multe ori, chiar în familie sau printre cunoscuţii noştri în care avem o încredere oarbă. Pe de altă parte, libertatea noastră religioasă nu înseamnă libertatea de a persecuta sau de a acţiona cu prejudecăţi şi intoleranţă. Nu am văzut, din păcate, nici un sacerdot cu aghiazmatarul, prin satul pe care îl păstorește, alergând după familiile în care se consumă excesiv alcool, în care există promiscuitate, violență, sex cu copii, minore gravide cu propriul lor tată sau concubinul mamei, în schimb, orice paradă a acestei minorități pentru drepturile lor, în care se flutură steaguri și se scandează „Toleranța și iubire!” se încheie, după cum vedem,cu un spectacol desprins din Evul mediu, în care crucile și icoanele, simboluri ale iubirii dumnezeiești și ale toleranței creștine, zboară prin aer, ca niște săbii, amenințător.

Oamenilor le lipseşte uneori o simplă înţelegere umană pentru a decide singuri şi nu prin prejudecăţi. Homosexualitatea, sau oricare orientare sexuală ar fi ea, este doar o altă diferenţă minoră între oameni. Şi nu este nevoie să filosofăm dacă este o boală, o abatere psihologică sau o trăsătură dăruită de sus. Dacă simţi nevoia să fluturi cu bucurie măruntă steagul homofobilor deasupra „duşmanilor” tăi, exclamând că lupţi pentru puritatea rasei sau a naţiunii, dacă tot o faci, fără să fi fost informat vreodată corect despre problemele celor din jur, trebuie să ştii că această luptă, lupta ta cu cei pe care nu eşti capabil să-i înţelegi, nu le înţelegi viaţa şi alegerea, nu este diferită de războiul cu oamenii al lui Hitler sau al lui Stalin, la fel de lipsit de sens şi la fel de sângeros. Şi, da, cred şi eu ce spunea doamna doctor Monica Holicov, pilda Sodomei şi Gomorei ar putea fi decriptată şi într-o altă cheie.

Cristina Danilov este psiholog